Un jurnal de lectură

Notes on the youthly rebellion(s)

2011-05-06T01:40:00.000-07:00

One of the my most recent enjoyable lectures was The Poetry Lesson by Andrei Codrescu. A writer and a Romanian now living and developing his skills abroad, just like me (but I wouldn't take the comparison further than that), he actually teaches Poetry to university students and he recalls it in a most funny and dreamy fashion in the book. Which of course, makes one think about Dead Poet's Society. :)

I will not speak more on the whole matter here because I will do it elsewhere, but I would like to share a certain remark from the text for purposes to be revealed later:

“Being “gay” is mostly theoretical, and so evident to many young women scholars of Queer Studies that they didn’t even notice the widening gap between theory and practice, as they got married, had children, and began shopping and joining health clubs. Everything happens fast and everything happened a long time ago, or else nothing happens but the endless production of nonsense. On the floor above the one where I was tormenting poets, tenured professors tapped steadily on their keyboards, completely uninterested in the deep ravine that ran between their professional thoughts and their lives. No wonder that the young mocked (or would have liked to) everything that was glaringly hypocritical in their elders. It had always been thus, but it was worse, I think, now, when every proof for one thing or another is intellectually available, but tips and hints on how to really live are rarer than asparagus stalks in Eskimo cuisine. And never in the history of the world had we a more prosperous commerce in “how to live” manuals, television channels, and spiritual disciplines. The menu is immense. A young person looking at the cornucopia has little choice but to faint, vomit, or overdose, though even that had been done by the punks and duly marketed.” (p 57-58)

The most "classic" piece of work specifically focused on inter-generational conflict is P. P. Negulescu's "Conflictul generatiilor si factorii progresului" (Generations' conflict and the factors of progress), which, although an "open-minded" book full of hope and optimism that stresses the importance of the youth's questioning of the cultural "establishment" or "status-quo", sounds so communist and dull and almost ridiculously boring compared to the passage transcribed above!... Although the points the book makes are valuable and the book is a good one, how faint it is felt when it is only known... Is the mental world suddenly aging more quickly, just as the media-tic one? Is the new's ephemeris so contagious?

What statues and culture have in common and abstract economy and politics have not

2011-03-17T09:53:00.000-07:00

Marshall Sahlins, in "Culture and Practical Reason", Chicago University Press, 1976.

“Shortly before the events of May 1968, I had the opportunity to witness an informal debate between an American member of the Russell Tribunal – passing through Paris from Copenhagen, where he had learned of the structuralist vogue from French colleagues – and a Parisian anthropologist. After a long period of question and discussion, the American summed up his views in this way: “I have a friend”, he said, “who is doing a sociological study of the equestrian statues in Central Park. It’s a kind of structuralism. He finds a direct relation between the cultural status of the rider and the number of legs the horse has off the ground. One leg poised has a different historical and political connotation from a horse rearing on hind legs or another cast in flying gallop. Of course the size of the statue also makes a difference. The trouble is”, he concluded, “people don’t ride horses anymore. The things in a society that are obsolete, out of contention, those you can structure. But the real economic and political issues are undecided, and the decision will depend on real forces and resources.”
The Parisian anthropologist thought about that a moment. “It is true,” he finally said, “that people don’t ride horses anymore. But they still build statues.”
Something more was implied than that the past was not dead – because, as has been said of the American South, it is not even past. It was also intended that economics and politics have modalities other than the “real” competition for power. [..] The competition does not evolve absolutely, on an eternal and formal rationality of maximization; it develops according to a system of cultural relationships, including complex notions of authority and submission, hierarchy and legitimization. And among other means, it is by a literal concretization of this code into statues that history is made to act within the present, at once directly and through its dialectical reappropriation and revaluation.” (p 19-20)

A wonderful story-style assertion on why anthropology, discourse analysis and cultural theory may exist, must exist and do exist.

Cetatea Neamţului

2011-01-17T03:29:00.000-08:00

Nu ştiu dacă v-a plăcut sau nu "Sobieski şi românii" când aţi studiat-o în şcoală, însă în mod cert lui George Coşbuc nu i-a plăcut prea mult. Sau, cel puţin, aşa lasă de înţeles o poezie-parodie pe care a scris-o despre celebra poveste a leşilor şi plăieşilor.
Poezia lui Coşbuc nu face parte, desigur, din categoria umorului care degradează conţinutul originar al întâmplării care parodiază, nu este menit să ofenseze nicio sensibilitate regională sau naţională. Este doar amuzantă (deşi Coşbuc nu şi-a dat mâna la parodii prea des, precum, bunăoară, Topârceanu). Mie îmi plăcea să o citesc când eram mică şi, amintidu-mi recent de ea, am căutat-o de-a lungul şi de-a latul internetului doar pentru a constata că nu se găseşte nicăieri. Ceea ce trebuie, desigur, remediat :).

Cetatea Neamţului

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar cetesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care "Neamţul" se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi, asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: - "Eşti nebun!"
Altul: - "Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă."

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
- "Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt?" - "Ba, parcă leşii,
Vin încoace." - "Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul."

Leşi erau. Sobieski-Vodă
Rătăci pe-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde,
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina,
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe ici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

- "E vrun paznic în cetate.
Ştefan Vodă... El mi-ar da!"
- "Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa."
- "Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nhită-n sec."
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: "Dobre ciolovec!"
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum, apoi cu tunul,
- "Fire-ar ei de râs, poleci,
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai deoparte, tu, Berheci,
Că ni-l sparg, cu-mpuşcătura -
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura."

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi eiŞ
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptpmână
Leşii-n zid; dar, zidul, prost,
Sta la loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână,
Cu-n pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând - copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-al pofti la ei la masă,
Şi flămând - vai, ce mai spui -
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

"Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că perim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce."

După ce-au cetit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
- "Măi poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că - vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!"

Iată poarta se descuie.
Leşii-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi -
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi.
Onofrei ridică tonul:
"Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!"

Cu sprâncenile-ncruntate
Strigă Rex: - "Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?"
- Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, periră doi."
Rex făcu o mutră lungă
De credeai că vrea să-mpungă.

- "Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii?" - "Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti."
- "Domnul unde-i?" - "E-n Suceava."
- "Dar poporul?" - "La Plăeşti."
- "Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?"

- "Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Ăştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă.
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!"

- "Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate!" - "Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă si-alta goală;
Nicio pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă -
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!"

Rex atunci: - "Vă tai grămadă!"
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentr-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: - "Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână."

Şi-aprinzând chibritu-n pipă,
Mulţumit privea la fum.
- "Onofrei, să-mi spui acum",
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
"Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! Mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşartă?
O văzui numaidecât -
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş, şi pâne toate?"

- "Brânză nu, dar am pogace
Şi-usturoi, măria ta."
- "Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui îi place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?"

Şi-apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe Rex, cu toţii rup, -
- "Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!"
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi cetesc ce-a scris Neculcea.

The Golden Pot (Ulciorul de aur)

2010-12-03T13:24:00.000-08:00

I've long looked for an e-book of my favorite fairytale since I was a child. I've talked about it before, here. I found several, but none of the translations was to my liking. The physical format of the book was also long gone from every shop I searched in. Eventually I ordered one from far far away, but in the meanwhile finally found an online English version of The Golden Pot which didn't hack away the story's feeling. I enjoy it quite a bit more than the paperback one I came to own.

To keep this short, here is the link where you can find this good and free rendition of a wonderful story. I recommend it heartily:
http://www.horrormasters.com/Text/a0355.pdf

On movies, sacred time and marriage

2010-11-29T07:24:00.000-08:00

Reading some film interpretation theory, I came across "Pursuits of happiness: the Hollywood comedy of remarriage" by Stanley Cavell. It tells the tales of Hollywood's typical romantic comedy where the estranged couple is reborn from its ashes. Focusing on seven such films made between 1934 and 1949, this work is still quite actual.

"A running quarrel is forcing apart a pair who recognize themselves as having known one another forever, that is from the beginning, not just in the past but in a period before there was a past, before history. This naturally presents itself as having shared childhood together, suggesting that they are brother and sister. They have discovered their sexuality together and find themselves required to enter this realm at roughly the same time that they are required to enter the social realm, as if the sexual and the social are to legitimize one another. This is the beginning of history, of an unending quarrel. The joining of the sexual and the social is called marriage. Something evidently internal to the task of marriage causes trouble in paradise - as if marriage, which was to be a ratification, is itself in need of ratification. So marriage has its disappointment - call this its impotence to domesticate sexuality without discouraging it, or its stupidity in the face of the riddle of intimacy, which repels where it attacks, or in the face of the puzzle of ecstasy, which is violent while it is tender, as if the leopard should lie down with the lamb. And the disappointment seeks revenge, a revenge, as it were, for having made one discover one's incompleteness, one's transience, one's homelessness." (Cavell, Pursuits of happiness: The Hollywood comedy of remarriage, Harvard University Press, Cambridge, 1981, p 31).

This passage came to my attention for the way the author refers to the time before time in one's individual history. It strikes me as essentially being what Mircea Eliade used to call illo tempore of one's personal mythology, the sacred time from before time and "history" begins. Regarding the cinematic industry, Eliade called it a "dream factory" in relation to archetype and myth-activating phenomenology of (post)modern man. It is rather interesting that the romantic feelings are one of the last fields in which the sacred sense of time, nostalgia of origins and all the other myth-related mechanisms described by Eliade seem to still function. As if love in its romantic sense is one of the last major myths not completely de-mythizised. Perhaps that could be a reason for it being the most common media content.

The second part of the transcribed fragment is again, a classic ingredient in movies nowadays also. The marriage that complicates and un-stabilizes things instead of settling them. The never ending dispute between prophets of marriage's demise or its endurance. Dispute similar with Nietzsche's "God is dead" versus religious revival. And what is more typical to post-modernity's discourse that its critical gaze cast on towards itself? Re-analyzing every pre-given data, re-estimating every gain, questioning every structure. When this meets the emotional register of romantic feelings, nostalgia, "love-makes-someone-a-better-person mythology" and sacred time, we have, again, the recipe for the type of movie made of modern angst: desperate to find peace, but bitterly hacking every detail of what it desires through its magnifying scope. Of course, the viewer does get some kind of satisfaction in the end, and all the doubts lead back to the original unity. Worked in the '30s, works now. Seems fit that all the gallop was named in Cavell's work "Pursuits of happiness". All the emotional drama is, in the end, the way the world understands and defines the concept of happiness today and what it thinks it should search for.

Common sense samples from Romanian fairytales

2010-10-05T08:38:00.000-07:00

The English version of the previous post:

Ioan Pop-Reteganul, Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucharest, Minerva Publishing House, 1970.

Ioan Pop-Reteganul is one of Romania's most notable folklorists. He gathered the stories in this book from the Occidental Carpathians for over three decades.

"The Lord of the Heavens is much more merciful than earthly lords" (Line belonging to the Fairy of the Waters, p 8)

About a beautiful girl: "Anyone would not have hungered anymore, and he wouldn't even remember hunger forevermore, just looking at her." (p 18)

"But so is the Romanian: he endures as much as he can; it is better for him to suffer than to lose his temper, for heaven have mercy on the one that makes the Romanian get angry." (p 37)

"man is only half man until he weds" (p 41)

"Fate has nevertheless fated otherwise." (p 66)

About a dead man: "her man, may he be forgiven and stay where he evening-ed" (p 70)

"Man of nothing is the one who dares spoil the ways of the country." (p 78)

"I notice than even a thief going stealing says God help." (p 81)

"Remember my son, said the old man, you'll walk and walk until you'll reach the longing field, and there you shall be struck by longing for mother, sister, brothers, friends and acquaintances; for if you will not play this fiddle, you will be forced to tun back for longing." (p 85)

The hero to the princess thanking him for delivering her from distress: "If I had not rescued you I would have perished myself, not being able to ever forget you." (p 106)

"And then, as you well know, as many countries as many kings, so it was from the old times, every country had its king and every village its priest and things went smoothly; today, of course, cannot be like that any more, for the world became evil and people became poor; one king needs more than one country and one priest more than one village and still they can't be seen content." (p 119)

"And with enemies the fight was to the death, for emperors fight not as sheepherders, to have a lil' fight or two and then sit together; no, they fight like bucks, head to head till one can't move anymore, his army to be more precise, for the emperors just sit and watch and then they make peace and are good friends." (p 120)

"No living man, may he even be a Lord, should set himself against fate." (p 147)

"I'm not a man to believe lies, especially about beautiful girls I want to hear no badmouthing, for even if I hear it I believe it not." (p 148)

"... lies will not get you far, you may reach dinner or lunch with them, but both very rarely." (p 153)

"... for I'm not since snails, I'm since tales." (p 206)

The thinnest horse in the group (the wonder-steed undercover): "Master, set a huge fire, to let gather a big pile of embers so I can soothe my hunger, and then you shall see what kind of a horse you chose." (p 235)

The finish of a story: "And he went and became king in his father in law's place, and he rules with wisdom and with justice; now he is no more, he died altogether with justice, may God rest them both!" (p 237)

"But none of them could come, one said hee and one said nay and the other so forth, you know how man is when he sets about not helping: he lies so much that the sun holds still and the moon hides behind a cloud for shame. He lies so much that you stand and listen and almost believe, nay, you even do believe him until you remember he's human." (p 238).

Mostre de bun simţ din basmele ţării

2010-10-04T04:53:00.000-07:00

Ioan Pop-Reteganul – Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

Ioan Pop-Reteganul, unul din cei mai de seamă folclorişti români, a cules timp de peste 30 de ani de peste Carpaţi poveştile cuprinse aici.

„Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti” (replică a Zânei Apelor, p 8).

Despre o fată frumoasă „Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând, uitându-se la ea.” (p 18).

„Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de cela care face pe român să-şi iasă din sărite.” (p 27)

„omul e numai jumătate de om până nu se însoară” (p 41)

„Ursita însă a ursit almintrelea.” (p 66)

Despre un om mort: „că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat” (p 70)

„Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei” (p 78)

„bag seama că şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută” (p 81)

„Ţine minte fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor.” (p 85)

Voinicul către fata de împărat ce îi mulţumea că o scăpase din primejsie: „De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputând să te uit în veci.” (p 106)

„Apoi, precum bine ştiţi d-voastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable: astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.” (p 119).

„Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni.” (p 120)

„Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier” (p 147)

„Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fete frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred.” (p 148)

„cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci” (p 153)

„că eu nu-s de când fereştile, ci eu îs de când poveştile” (p 206)

Calul cel mai slab din herghelie (murg năzdrăvan undercover): „Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.” (p 235)

Deznodământul: „S-a şi dus, şi a rămas împărat în locul lui socru-său, şi a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit de o dată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!” (p 237)

„Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi d-voastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până-ţi aduci aminte că-i om.” (p 238).

Le temps de cathedrales

2010-09-03T05:57:00.000-07:00

From up to bottom, some photos I took of the cathedrals in Strasbourg, Worms, Koln.

"We say nothing essential about the cathedral when we speak of its stones. We say nothing essential about Man when we seek to define him by the qualities of men." (Antoine de Saint-Exupery)

I believe that that certain feeling of calm awe awakened in the viewer's mind can only be achieved by old religious buildings. The new ones stand no comparison. Just as if membership to the medieval European construction times of old would serve as a guarantee to that stir in the chest, or as a birth certificate to spiritual nobility.

This is my bow to the cathedrals of those times, as the opera show Notre Dame de Paris would say it, "le temps de cathedrales". As ending, a small quote of that song in the show:

"Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Ecrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre".

Redefinirea spaţiilor

2010-04-25T12:10:00.000-07:00

Michel Foucault, Theatrum philosophicum, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001:
“Am putea spune, pentu a retrasa foarte grosier această istorie a spaţiului, că în Evul Mediu el era un ansamblu ierarhizat de locuri: locuri sacre şi locuri profane, locuri protejate şi locuri, dimpotrivă, deschise şi lipsite de apărare, locuri urbane şi locuri rurale (aceasta în ceea ce priveşte viaţa reală a oamenilor); pentru teoria cosmologică, existau locurile supraceleste opuse locului celest; iar la rândul său, locul celest se opunea locului terestru; existau locurile în care lucrurile se aflau aşezate pentru că fuseseră deplasate cu violenţă şi, apoi, locurile în care lucrurile îşi aflau amplasarea şi repausul fireşti. Toată această ierarhie, opoziţie, intersectare de locuri constituia ceea ce, foarte grosier, am putea numi spaţiul medieval: un spaţiu de localizare.
Acest spaţiu al localizării s-a deschis o dată cu Galilei, căci adevăratul scandal al operei lui Galilei nu îl constituie atât faptul de a fi descoperit, de a fi redescoperit, mai curând, că Pământul se învârte în jurul Soarelui, cât acela de a fi constituit un spaţiu infinit şi infinit deschis; astfel încât locul Evului Mediu se găsea întrucâtva dizolvat, locul unui lucru nu mai era decât un punct în mişcarea sa, aşa cum repausul unui lucru nu mai era decât mişcarea sa infinit încetinită. Altfel spus, o dată cu Galilei, începând din secolul al XVII-lea, întinderea ia locul localizării.
În zilele noastre, amplasarea se substituie întinderii care ea însăşi se subtituise localizării.” (pag 251-252).

Altă dată despre alte spaţii şi imaginarul lor.

Măsura secularizării

2010-03-01T07:28:00.000-08:00

Dacă e să căutăm indicatori simpli - pentru orice fapt social - un exemplu bun ar fi discursul cerşetorilor peste timp. Pentru a da o idee măsurabilă despre secularizare, bunăoară.

Conform lui Petru Maior, în copilăria lui (a doua jumătate a secolului XVIII) se cerea milă pe străzi cu expresia "să-ţi fie plătite vămile". În relaţie, bineînţeles, cu arhicunoscutul ritual de aruncare a monezilor pentru luntraş şi vameşii celuilalt tărâm, singurul rit funerar care poate fi performat de bărbaţi. (Ştefan Dorondel, Moartea şi apa: ritualuri funerare, simbolism acvatic şi structura lumii de dincolo în imaginarul ţărănesc, Ed Paideia, Bucureşti, 2004, p 119).

Ce vremuri!

Bookblog

2010-02-13T05:56:00.000-08:00

De acum, pot fi găsită şi aici:

http://constiinte.ro/miriam-cihodariu

O colaborare de care sunt mândră, cu o echipă pe care o recomand.

Leapşă online

2010-01-22T03:41:00.000-08:00

Mi s-a transmis, via Laura, obligaţia de a răspunde la câteva întrebări privind felul în care citesc. O voi face cu plăcere.

Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Îmi plac semnele de carte. Îmi plac atât de mult încât nu le folosesc de teamă să nu le stric. Sunt de pus deoparte şi de privit din când în când. Sau de dăruit.
Îndoit paginile?!?! În niciun caz. Nu am depăşit încă faza cărţii-obiect de cult, probabil. Sunt puţin maniacală când vine vorba de a citi cu grijă pentru a nu deteriora cartea. În general, îmi place ordinea şi nu pot face mai nimic în alte condiţii (dar n-a fost mereu aşa). Oricum, cert este că domnul Geană ar fi mândru de mine în privinţa conservării fizice a cărţilor (pentru cunoscători). Şi-aşa mă întristează când văd cum se strică cu toate măsurile de precauţie luate, măcar să nu mai contribui şi eu la asta.
Dacă e beletristică, pun ca semn ce am la îndemână. Clame de păr, bonul de la librărie, pliante etc. Dacă e orice altceva, folosesc ultima pagină din conspectul aferent (am spus că sunt organizată :D).

Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Da, în decembrie a fost ziua mea şi am primit mai multe. Îmi vin acum în minte două. Prima este "Prinţese date uitării sau necunoscute", de Lechermeier şi Dautremer (o operă de artă cu totul, şi ce e cel mai frumos e că a fost însoţită de o poezea despre mine scrisă caligrafic cu tuş pe prima pagină, în acelaşi stil cu restul cărţii, părând că face parte din celelalte, fiecare pagină fiind o descriere lirică încadrată de desene superbe), iar a doua este romanul "Eva Luna" de Isabel Allende (pe care n-am apucat încă să-l citesc).

Citiţi în baie?

Nu. Mi-ar plăcea, ca idee, să citesc în cadă, însă ar fi prea complicat (cineva care să-mi aducă respectiv să-mi ia cartea, iar în plus mi-ar fi prea teamă că aburii o deteriorează).

V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Am scris beletristică (poezie şi teatru) şi o voi face din nou. În prezent, dincolo de inspiraţiile lirice de moment, lucrez la o carte pentru copii. În ceea ce priveşte cărţile "serioase" (ştiinţifice), mai am multă cale de umblat până când să îmi permit acest gând.

Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Sunt... de bază. Adică nu conţin nimic din ceea ce nu ar trebui să fie la baza lecturii. Sunt foarte utile cu alte cuvinte, dar nu mă impresionează excesiv. Alt detaliu legat de tendinţele mele organizatorice: îmi place să ţin cărţile din aceeaşi colecţie unele lângă altele în bibliotecă.

Care este cartea preferată?

Împărtăşesc starea de spirit a Laurei, care în liceu credea în cărţi preferate. Automat, ele m-au definit în bună măsură şi au contribuit la formarea mea. Dar până la urmă, a fost hazard: dacă nu erau acele cărţi ar fi fost altele. Şi poate că rezultatul nici nu s-ar fi schimbat prea mult. Evident că am acum un ataşament emoţional deosebit pentru unele dintre ele, dar asta nu schimbă faptul că astăzi prefer să le văd în contextul în care au fost scrise şi în care sunt receptate. Ca exemple, îmi vin acum în minte "Noaptea de sânziene" (asta m-a marcat cel mai mult), "Pădurea spânzuraţilor", "Doamna Bovary", teatrul lui Blaga, "Domnişoara Christina", poezia lui Baudelaire... Mi-a plăcut mult, dintre cele recente, "Viaţa lui Pi" de Yann Martel. Şi mi-a mai plăcut şi "Golem" (de Gustav Meyrink) pentru că e singura carte întâlnită până acum unde apare un personaj cu numele meu care nu e nici prostituată, nici măicuţă, nici babă.

Dar cel mai mult m-a marcat povestea "Ulciorul de aur" a lui E.T.A. Hoffman. Nu am inclus-o mai sus pentru că am citit-o înainte să merg la şcoală. Poate tocmai de aceea impactul a fost aşa de mare, pentru că s-a produs când nu aveam niciun fel de bariere mentale construite. Cartea e de altfel foarte complexă (în niciun caz o lectură pentru vârsta de cinci-şase ani), iar mama mi-a spus că a studiat-o la litere timp de un an. E plină de simboluri şi necesită cunoştinţe avansate de istoria religiilor pentru a fi descifrată (pe care nici acum nu le am cum trebuie). Iar povestea are o pasiune brutală şi stranie, mistuitoare. Ce se întâmplă când o asimilezi în prima copilărie, fără să o înţelegi pe deplin? Păi îţi sădeşte în suflet multe chestii necunoscute, dar care se vor trezi violent mai târziu. Îţi pune în tine un dor de ceva ce nu ştii ce e şi unde se găseşte. Îţi modelează un fel de a simţi şi mai ales de a observa lumea care nu coresunde întru totul structurilor adecvate realului. Aprinde un foc la lumina căruia lucrurile arată altfel. Nu ştiu dacă e bine sau rău că s-a întâmplat aşa. Ştiu doar că nu aş fi fost aceeaşi fără lectura asta, făcută la acea vârstă.
Nu că m-aş compara cu Eliade, dar "Ulciorul de aur" este camera mea Sambo.

Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Cred că recitirea unor cărţi e utilă. Mama citeşte "Fraţii Karamazov" de fiecare dată când se împlinesc zece ani de la ultima citire şi spune că mereu înţelege altfel, mai mult, cartea. Aş vrea să fac şi eu asta.

În rest, le mai recitesc pe cele de care m-am ataşat. Beletristica lui Eliade, a lui Culianu, poezia în general. De "Ulciorul de aur" încerc să nu mă ating mai des de o dată la câţiva ani. În primul rând pentru că mă consumă excesiv, iar în al doilea rând pentru că mi-e teamă că dacă aş citi-o prea des ar eşua în a mă consuma.

Ce părere aţi avea de autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred că mă entuziasmează prea mult ideea. Cel puţin până acum nu am simţit asemenea dorinţe. Sunt convinsă că mulţi dintre autorii pe care îi apreciez sunt companii interesante şi că mi-ar plăcea să-i cunosc, însă nu ca rezultat al lecturii cărţilor lor. Cartea şi dorinţa de a vorbi cu ei sunt ambele cauze ale aceleiaşi calităţi, şi nu se condiţionează cauzal reciproc.

Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Îmi temperez această dispoziţie. Îmi place, dar lipsa de timp şi de atmosferă şi de companie potrivită mă împiedică deseori. Şi, în plus, nu voi uita prea curând cât de prost m-am simţit când, în facultate, la un seminar al Andreei Moldoveanu (Bob), povestind entuziasmată despre un roman care îmi plăcea, am constatat că au trecut cele două ore iar domnişoara de la catedră nu apucase să spună mai nimic...

Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Nu prea mai am timp să citesc de plăcere. Când vreau totuşi să mă relaxez recitesc poezie. În rest, citesc ce "trebuie", ce era de ceva timp pe "the to do list". Dar asta nu înseamnă că nu găsesc plăcute şi lecturile derivate din necesitatea raţională.

Care credeţi că e o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu mă pot hotărî. Poate cea indicată şi de Laura, "1984". Poate "Noi" a lui Evgheni Zamiatin (precursor al lui Orwell). Poate "Crimă şi pedeapsă". Poate "Noaptea de sânziene". Fiecare te face să vezi dincolo de orizontul propriu, dar în sensuri diferite (Orwell şi Zamiatin politic, Dostoievski uman, Eliade ca structură spaţiu-timp)... nu pot să aleg.

Care este locul preferat pentru lectură?

La birou, ca să îmi pot scrie şi conspectele. Beletristica pe canapea sau în pat, ca să stau mai comod. Cînd mă aflu sub presiunea timpului şi trebuie să citesc peste 12 ore neîntrerupt, locurile de citit devin problematice, iar eu trebuie să devin tot mai creativă. Schimbând poziţiile pe măsură ce tot mai multe părţi îmi amorţesc, ajung uneori să citesc din pat, cu cartea şi mâinile şi capul atârnând pe podea.

Mi-ar plăcea să citesc într-o cafenea, dar mi-a fost mereu teamă să merg undeva singură.
Sălile de lectură nu-mi plac pentru că îţi limitează poziţiile disponibile. Le evit pe cât posibil. Cel puţin până când voi primi o dispensă specială de a sta cu picioarele pe masa de citit :).

Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde de dispoziţie. Când citesc beletristică în mod cert nu, pentru că o astfel de lectură îmi antrenează şi emoţiile. Iar când citesc altceva şi vreau şi muzică, nu se poate decât clasică sau jazz, oricum, ceva fără cuvinte, pentru că nu mă pot concentra la două construcţii lingvistice simultan, şi nici să ignor una. Nu prea sunt multitasking.

Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Chiar des. E vorba de cele care nu se găsesc în librării şi mai ales de articole. Prefer totuşi, dacă am de ales, formatul fizic (în principal din acelaşi motiv al libertăţii de mişcare şi de poziţionare).

Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

La bibliotecă avem voie să împrumutăm maximum trei cărţi pe saptămână, iar eu aş simţi că pierd ceva dacă nu aş abuza complet de acest drept. Iar apoi mă simt prea prost să le dau înapoi necitite, aşa că mă străduiesc să le termin. În concluzie nu prea am timp de cărţile cumpărate. Decât în vacanţe, când recuperez.
Şi împrumut des cărţi şi de la prieteni. Dar pe alea îmi permit să le ţin mai mult. Mult mai mult (cu scuzele necesare) :).

O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

Nu ştiu ce să mai adaug faţă de ce am spus deja. Sunt ca oamenii, fiecare e altfel, pe multe le apreciezi, şi totuşi poţi şi trebuie să vezi la fiecare "the bigger picture". Şi mai sunt cele de care ai apucat deja să te ataşezi aşa că nu vrei să mai aplici privirea critică.

Transmit invitaţia mai departe lui Ştefan şi Laetiţiei. Deşi am dubii serioase că îi vor da curs. Ştefan nu pare amator de acest gen de expuneri, iar blogul Laetiţiei e de poezie.

Despre ursuleţi şi oameni

2010-01-12T11:47:00.000-08:00

„One of the primary examples of this comfort culture that I discuss throughout this book is the teddy bear. While teddy bears have a long history in American culture since the time of Theodore Roosevelt, they have emerged as particular kinds of icons in the past two decades. No context of loss seems to be complete today without teddy bears with particular insignia. This started in the beginning years of the AIDS crisis in the early 1980 when people began to give teddy bears to people who were sick with AIDS, and the teddy bear has been increasingly deployed as a commodity of grief since that time. Over the course of the late twentieth century, teddy bears were made larger and less like actual bears, their arms sewn in overstretched poses as if asking for a hug. It is important to note that this recent consumerism of teddy bears is aimed not at children but at adult consumers, and it carries with it the effect of infantilization. These teddy bears are thus primarily objects that are intended to provide comfort to people, to convey the message that one can and will feel better. It is notable that after the events of 9/11, many organizations distributed Teddy Bears in New York City. In the first day after the attacks, when the Salvation Army organized to help people who were returning to the city after being evacuated to places like New Jersey, they greeted them with teddy bears.”
(Marita Sturken, Tourists of History: Memory, Kitsch and Consumerism from Oklahoma City to Ground Zero, Duke University Press, Durham, 2007, pag 6-7).

Nu-mi revin din ridicolul situaţiei. Îmi imaginez scena: dezastru naţional, trupe speciale mobilizate care găsesc soluţia perfectă: să asalteze totul cu ursuleţi şi să facă lumea mai bună. Cred că teroriştii ar fi renunţat la planul lor, impresionaţi până în străfundul sufletului, dacă ar fi ştiut ce nevoie imensă de ursuleţi va declanşa fapta lor rea.

Şi as propos de infantilizare, cred că presiunea pentru ea se exercită social mai mult asupra femeilor. Nu cred că bărbaţii primesc prea des ursuleţi.

Îmi amintesc acum de imaginea feminităţii ideale din filmele anilor '50-'60. Femeia-înger, cu ochii foarte mari, foarte miraţi (şi ea era obligatoriu mirată în continuu), eventual înlăcrimaţi şi visători, cu voce piţigăiată de fetiţă şi cu gesturi corespunzătoare. Inocenţa întruchipată. N-aş putea spune exact de ce, dar am senzaţia că omenirea nu a depăşit încă momentul.

Despre intelectuali şi intelectualizare

2009-12-27T15:01:00.000-08:00

Mi s-a întâmplat, nu fără tristeţe, să constat de multe ori lipsuri neaşteptate la oameni pe care-i admiram datorită intelectului lor şi vieţii dedicate cu fervoare studiului. Lipsuri în gândire, în gestionarea relaţiilor cu ceilalţi şi mai ales în maturitatea emoţională. Neaşteptate din cauza ideilor - probabil clişeistice - pe care le am despre prototipul pe care îl reprezintă. Uneori, acest gen de lipsuri, care tind să nu fie la fel de frecvent întâlnite în rândul oamenilor aşa-zis simpli, îi fac să devină ridicoli. Un atribut rar atins de sus-numiţii oameni simpli, pentru că ei nu se prea rup de contextul în care te aştepţi să se mişte. Chiar când îşi imaginează că îşi depăşesc perimetrul obişnuit, o fac într-un mod previzibil. Pe când imaturitatea emoţională întâlnită la oamenii cu o pregătire formidabilă şi cu o acuitate mentală impresionantă şochează. Şi sperie. Şi le dă straniul atribut de ridicol. Asta e partea generatoare de tristeţe.

Mi-am adus aminte de această observaţie mai veche în cadrul unei discuţii recente.

Apoi am dat peste pasajul următor din Huxley şi nu am vrut să mă abţin să îl reproduc (în ciuda mărimii poate nepotrivite pentru acest spaţiu):

"Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale - viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filosofiei, esteticii, criticii - constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frământatelor clipe ale vieţii. E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei, decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copii tăi. Viaţa e mult mai grea decât limba sanscrită, chimia sau ştiinţele economice. Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi, în sfârşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. Între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decât să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte o atât de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor sp uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicând diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplându-se, dansând, mergând la cinema, ascultând radio, iar alţii se cufundă în lectură şi manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sunt un drog mai eficient contra neplăcerilor decât băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment de post coitum triste. Mă văd silit să mărturisesc că până de curând am luat foarte în serios studiile, filosofia şi ştiinţa - toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de Căutarea Adevărului. Am considerat Căutarea Adevărului ca cea mai înaltă sarcină omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili oameni. Dar am început de vreun an să înţeleg că această frumoasă Căutare a Adevărului e doar o distracţie ca oricare alta, şi un înlocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sunt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei care se distrează. Am priceput de asemenea că urmărirea Adevărului e doar un nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii. Căutarea Adevărului e însă mult mai uşoară decât învăţarea artei de a trăi integral (în cadrul căreia, fireşte, Căutarea Adevărului va ocupa locul ei cuvenit, laolaltă cu celelalte distracţii, cum ar fi popicele sau căţăratul pe munte). Asta explică, dar nu justifică preferinţa mea continuă şi exagerată pentru viciile lecturilor informative şi ale generalizării abstracte. Voi avea vreodată capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotându-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral?" (Aldous Huxley, Punct şi contrapunct, Ed Cartea Românească, 1970, pag 395-396).

Pentru a evita să fiu înţeleasă greşit, menţionez că nu susţin necesitatea lipsei educaţiei sau altă aberaţie asemănătoare.

Chiar dacă nu se suprapune în totalitate pe ce am discutat aici, vă recomand un studiu despre neajunsurile educaţiei superioare, cu adnotări interesante, disponibil la http://radubaltasiu.blogspot.com/2009/12/disadvantages-of-elite-education-text.html

Despre alcool :)

2009-11-15T11:54:00.000-08:00

Pasaje din Glenway Wescott – Şoimul rătăcitor – o poveste de dragoste
Ed Univers, Bucureşti, 2009:

„Mi-am spus că, după o băutură tare, adevăratul descendent al prinţilor se laudă cu asta de parcă nu ar fi adevărat, multimilionarul devine sărac, iar Tristan îţi vorbeşte despre Isolda de parcă i-ar fi peşte.” (pag 64)

„Beţia chiar transpune o anumită particularitate şi o opacitate proprie ei – caracterizată printr-un aspect monoton, un miros ciudat, un glas ascuţit şi tresăriri nervoase – asupra trăsăturilor cuiva, asupra personalităţii pe care ai cunoscut-o când omul era treaz. Dar şi mai rele sunt transparenţa şi revelaţia, ca nişte mici ferestre, deschise brusc, sau ca nişte mici găuri tăiate în tainiţele obişnuite ale unui caracter. Este o lecţie de anatomie: iată canalele şi sinusurile şi cavităţile sufletului, aceleaşi la fiecare suflet care s-a născut vreodată! Trăsăturile beţivilor sunt doar trăsăturile umane de bază.” (pag 69)

„Dar chiar şi pentru omul obişnuit, chiar şi în mijlocul celei mai amărâte beţii – între vanitatea începutului şi greaţa de la sfârşit – există un moment extraordinar. Este semnul originii orientale a băuturii şi al credinţei grecilor în aceasta. Aburii de alcool par, dintr-o dată, a fi amestecaţi cu mai multă lumină şi aer decât de obicei, şi acesta este efectul pozitiv. Propria conştiinţă naivă se limpezeşte şi începi să înţelegi mai bine lucrurile. [..]
Pentru majoritatea dintre noi, cenuşa este ceva rău, secretele sunt eronate, dispreţul şi dispreţul de sine sunt jalnice – dar scormonirea cenuşii este bună. Pentru un moment, beat fiind, în locul asprimii şi al libertăţii vorbelor, ai intuiţia unui copil sau a unei femei bătrâne...” (pag 73-74)

Propunere de făcut ceva ne-degeaba

2009-10-19T14:29:00.000-07:00

http://www.unitisubtricolor.ro/

Putem susţine continuitatea unui liceu român din Tiraspol în două moduri: fie cumpărăm un album cu muzică scrisă din suflet (pentru mostre vedeţi Nimeni altu, Noii Golani etc pe youtube), fie, pentru cei care se simt mai inspiraţi, compunem noi ceva pentru albumul în cauză.

Nu ştiu ce va ieşi din acest proiecţel, dar iniţiativa mi se pare admirabilă. Dacă nu prin artă atunci prin ce?

--------------------------------------------------------------------------

Şi ca adaos în ton cu linkul de mai sus, citatele mele preferate din Grigore Vieru:

* Degeaba a venit libertatea dacă fraţii nu se cunosc între ei.

* Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

* Poate că într-adevăr ochii femeii iubite sunt marginea lumii.

* Aşa-i iubirea:
Rupe-ngrădirea
Şi tot ce-i sărut
Nu ştie de Prut.

* "Acesta e Soarele", spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă "De ce?".

Conform unei culegeri etnografice a lui Tudor Pamfile (Mitologia poporului român, 2 vol, editura Saeculum), în legendele româneşti despre cum au fost făcute toate sub soare, Prutul a fost creat de Diavol. Să mai zică cineva că inconştientul colectiv nu are şi virtuţi premonitorii.

--------------------------------------------------------------------------

Alt site în ton: http://www.ro-oriunde.com/ (unde am avut plăcuta surpriză să constat că au preluat la secţiunea de literatură şi o poezie care îmi aparţine, deşi nici nu avea legătură cu Moldova sau cu Prutul sau cu limba română).

Câtă vreme mai există iniţiative de acest gen, orice pierdere e vremelnică.

Şi-am fo şi prin Dobrogea

2009-09-22T08:23:00.000-07:00

Şi fu foarte frumos. Şi-aici e Dunărea la asfinţit (nu în aceeaşi zi şi nu în aceeaşi zonă). Şi nu m-am jucat cu culorile, aşa erau ele. Şi-o să mai merg.

Ireversibilitatea ascunsă (sau despre black and white)

2009-08-03T09:21:00.000-07:00

Să vedem mai întâi ce zice Herr Weber despre cei care nu admit să opteze între o parte şi alta din multitudinea de valori disponibile, adică despre cei care în numele relativismului refuză să decidă care valoare este, pentru ei, de partea "binelui" şi care e de partea "răului".

"Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valorilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un "relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care (în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip "organicist")." (Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed Polirom, Iaşi, 2001, pag 151-152).

În adaos, ştim deja de la Sartori (cu al său Homo videns) că hiperrealitatea specifică erei postmoderne (prin televiziune sau, de fapt, în mod extins, ceea ce a fost numit ciberspaţiu) ne atacă mecanismele gândirii în sensul tradiţional al conceptului. Adică nu doar că imaginile iau locul conceptelor, dar nu mai avem simţul ireversibilităţii (sintagma îmi aparţine, Sartori a spus că nu mai avem gândire discursivă). Nu mai pricepem că optarea între A şi B este - în chestiunile importante - o decizie ultimă. Care ne defineşte.

Cu alte cuvinte, civilizaţia actuală supraproblematizează şi relativizează şi ne dă iluzia că există gri şi ne ia claritatea asupra problemelor ultime. Nu mai vedem caracterul lor ultim, nu mai înţelegem ce e ireversibilitatea, ce e finalitatea. În cuvintele lui Sartori, hiperrealitatea ne despoaie de capacitatea unei gândiri discursive şi, automat, logice (de tip A rezultă B), necesară, cu tot abstractul ei reductiv. Pentru că postmodernitatea procedează aici la fel ca şi în domeniul valorilor: deconstruieşte şi repudiază pe criteriul unei suprasimplificări (critică, desigur, întemeiată, cel puţin parţial), dar nu pune nimic în loc, lăsând doar haosul relativismului şi al supraproblematizărilor.
Si, până la urmă, chiar dacă operează cu fantasme (idei rupte din contextul empiric si abstractizate intenţionat pentru a servi drept categorii logice), gândirea tradiţională (logică, discursivă) are, totuşi, rolul de a face ordine. Adică nu simplificăm de dragul simplificării, aşteptând să vină postmodernitatea să ne explice că lucrurile sunt de fapt mai complicate de atât (dar fără să ne arate şi cum anume sunt ele aşa) ci pentru a ne face ordine în cap. Cu alte cuvinte simplificări pur instrumentale pentru a înţelege într-adevăr complexitatea.

Mergând în aceeaşi direcţie, riscăm nu doar să nu mai avem ordine în cap, ci şi să nu ne mai dăm seama de diferenţă. Moment în care s-ar ajunge la un dialog al surzilor. Sau, în imagini apocaliptice, la un nou Turn Babel.

Închei cu o replică dintr-un film facil, dar simpatic (Elizabethtown): "Why won't you have the courage to admit that things really are either black or white?". De obicei, la o astfel de întrebare (sau la orice întrebare al cărei răspuns implică o alegere, o optare) se răspunde, într-un efort deja automatizat de ascundere după deget, cu "E complicat..."

Arca

2009-07-25T01:27:00.000-07:00

Mânăstire din Bucovina, influenţe neogotice.

Multe mănăstiri şi biserici erau construite în aşa fel încât să semene cu corăbii (prototipul fiind, desigur, Arca lui Noe), pentru a ne duce sufletele la cer. De aici şi forma de ansamblu (puţin bombată în lateral), altarul-catarg orientat spre est, lanţurile ca nişte pânze (vizibile aici).

Iar Boris Vian

2009-07-18T09:13:00.000-07:00

Din "Smulgătorul de inimi", de la Editura Univers, 2008.

„ – Sunt împotriva religiei, zise Jacquesmort, fără a pierde din vedere faptul că, la ţară, poate fi folositoare.
Preotul rânji:
- Utilă! Religia e un lux. Brutele astea vor să facă din ea ceva util.
Se îndreptă mândru şi începu să bată încăperea în lung şi-n lat, cu paşi repezi, deformaţi de şchiopătat.
- Dar eu refuz, zise el cu un ton tăios. Religia mea va rămâne un lux!” (pag 42)

„ – Săteni! spuse preotul. Îmi cereţi ploaie, n-o să aveţi nici o picătură. Aţi venit astăzi aici aroganţi şi mândri ca nişte cocoşi, încrezători în viaţa voastră trupească. Aţi venit ca nişte cerşetori obraznici să cereţi ceea ce nu meritaţi deloc. N-o să plouă. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de dulcişorul vostru! Aplecaţi-vă trupul, înclinaţi-vă capetele, umiliţi-vă sufletele şi vă voi da apoi cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu speraţi la o picătură de apă. Aici e biserică, nu stropitoare!” (pag 47)

„ – Ce-mi pasă mie de ogoarele voastre! Ce-mi pasă de animalele şi de copiii voştri! urlă el. Duceţi o viaţă imaterială şi sordidă. Habar n-aveţi ce e luxul! Eu vă ofer luxul! Vi-l ofer pe Dumnezeu! Dar lui Dumnezeu nu-i place ploaia... Lui Dumnezeu nu-i place dulcişorul. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de straturile voastre de legume şi de aventurile voastre plate. Dumnezeu e o pernă de brocart aurit, e un diamant încrustat în soare, e un decor preţios cizelat cu iubire, este Auteuil, Passy, sutanele de mătase, ciorapii brodaţi, colierele şi inelele, minunile, chivoturile electrice... N-o să plouă!
- Să plouă! urlă oratorul susţinut de data aceasta de mulţimea care începu să urle ca un cer în furtună.
- Întoarceţi-vă la fermele voastre! mugi vocea multiplă a preotului. Întoarceţi-vă la fermele voastre! Dumnezeu e voluptatea lucrului inutil. Voi nu vă gândiţi decât la ce vă e necesar. Sunteţi pierduţi pentru el.
Vecinul lui Jacquesmort îl dădu brusc la o parte şi, luându-şi avânt, aruncă o piatră grea în direcţia altarului. Dar deja obloanele amvonului se închideau pocnind, iar vocea preotului continua, în timp ce piatra lovea cu un zgomot surd panourile masive.
- N-o să plouă! Dumnezeu nu este folositor. Dumnezeu este un cadou somptuos, un dar gratuit, un lingou de platină, o imagine artistică, o prăjitură uşoară. Nu este nici pentru, nici împotrivă. Este un supliment!
O grindină de pietre se abătu pe acoperişul amvonului.” (pag 48)

„Sub ochii lui, la stânga, ţăranii tropăiau pe loc şi zgomotul încălţărilor lor umplea biserica precum paşii unor soldaţi pe un pod de fier. Mulţimea împinse mai în faţă patru bărbaţi dintre cei care erau mai aproape de amvon şi aceştia începură să scuture cei patru stâlpi masivi care-l susţineau.
- Nu va ploua! repeta preotul, pe care-l puteau ghici în spatele obloanelor pradă unei transe absolute. Va ploua cu aripi de înger! Va ploua cu puf de smarald, cu vase de alabastru, cu minunate picturi... dar nu cu apă! Lui Dumnezeu puţin îi pasă de dulcişor, de ovăz, de grâu, de secară, de orz, de hamei, de hrişcă, de lucernă, de orpimentul alb şi de salvie...
Jacquesmort admiră în treacăt erudiţia preotului, dar cei patru stâlpi de stejar se rupseră dintr-o dată şi se auzi, repercutată de difuzoare, o înjurătură grosolană proferată de preotul care se lovise zdravăn la cap în cădere.
- Gata! Gata! strigă el. O sa plouă! Plouă, plouă!
Într-o clipă, mulţimea curse înapoi către uşa bisericii care se deschise larg. Cerul se întunecase brusc şi primele picături se spărgeau de trepte ca nişte broaşte moi. Apoi izbucni un adevărat potop, bătând darabana pe ţiglele de şist ale acoperişului. Amvonul fusese, de bine de rău, ridicat la loc şi preotul deschise din nou obloanele.
- Slujba s-a terminat, zise el simplu.
Oamenii se înclinară cu toţii, apoi bărbaţii îşi puseră şepcile pe cap, femeile se ridicară şi ieşiră din biserică.” (pag 49)

„Bărbatul îi zâmbi răutăcios.
- Ai văzut? Pe aici, oamenii cred în Dumnezeu. Şi nu ne va împiedica preotul să credem. El ştie numai la ce nu folosește Dumnezeu.” (pag 49-50)

Vraci versus medic

2009-07-11T03:12:00.000-07:00

Citind despre cu totul altceva, am dat peste următoarea povestioară (relatată de unul din celebrii exploratori ai Africii, David L. Livingstone, găsită în "Literatură și Civilizație" de Traian Herseni, Ed Univers, 1976, pag 82):

A fost cândva o confruntare între un vraci aducător de ploaie, băștinaș al Africii, și un misionar alb care încerca să îl convingă pe vrăjitor de lipsa de raționalitate a actelor sale. El îi spunea că ritualul său este inutil și că, din moment ce în urma procedeelor sale uneori ploaia vine iar alteori nu, cauzele ploii sunt în altă parte. Vrăjitorul a ripostat: "Dar medicii voștri de ce mai intervin, dacă bolnavii tratați uneori se vindecă și alteori nu?". Misionarul a răspuns că "Ei își fac datoria, iar restul depinde de Dumnezeu". La care vraciul a replicat: "La fel și eu, îmi fac datoria și încerc tot ceea ce depinde de mine pentru a aduce ploaia, iar restul depinde de Dumnezeu."

Dincolo de caracterul anecdotic al povestioarei și de portretul epocii marilor descoperiri antropogeografice, nu m-am putut abține să nu remarc ințelepciunea localnicului. El își dădea seama de asemănarea dintre el și un medic occidental, albul nu. El vedea similaritatea și simetria credințelor - animismul lui și raționalismul vestic - albul nu. El nu avea aroganța de a susține că doar el deține răspunsul, ci doar că deține și el un răspuns.

Alt Şoricel

2009-06-18T23:05:00.000-07:00

Cu riscul de a fi suspectată de obsesie pentru şoricei (ar fi deja a doua postare la rând), mi-aduc aminte de finalul romanului Spuma zilelor a lui Boris Vian, care m-a terminat la vremea acelei lecturi. Îl voi reproduce mai jos, după o necesară scurtă introducere:

Ideea e că personajului principal al cărţii îi moare soţia şi cade într-o depresie. El avea un şoricel, care pe parcursul cărţii e un şoricel ca oricare altul (nevorbitor adică). Şi, în final, şoricelul din basmul acelei cetăţi (parafrazându-l pe Blaga - Domniţa din basmul acelei cetăţi...) merge la o pisică şi i se plânge că stăpânul lui e deprimat şi că el nu mai suportă să îl vadă aşa. Apoi au următoarea conversaţie:

"-Nu mănâncă niciodată? întrebă pisica.
- Nu, spuse şoricelul, şi slăbeşte din ce în ce şi nu pot să-ndur asta. Într-o zi are să facă un pas greşit tot mergând pe scândura aceea lungă.
- Şi ce te doare pe tine? întrebă pisica. Atunci e nefericit?
- Nu e nefericit, spuse şoricelul, e îndurerat. Şi asta nu pot s-o-ndur. Şi pe urmă are să cadă-n apă, se apleacă prea mult.
- Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, deşi nu ştiu de ce spun "dacă aşa stau lucrurile" fiindcă nu pricep o iotă.
- Ce bună eşti, spuse şoricelul.
- Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
- O să dureze mult? întrebă şoricelul.
- Până mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las s-atârne, nu-ţi fie frică.

Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi-şi vârî capul între dinţii ascuţiţi. Şi-l retrase aproape imediat.
- Ia spune-mi, întrebă el, ai mâncat rechin azi-dimineaţă?
- Ascultă, spuse pisica, dacă nu-ţi place, poţi să-ţi vezi de drum. Toată chestia asta mă calcă pe nervi. O să te descurci singur.
Părea supărată.
- Nu te simţi jignită, spuse şoricelul.

Îşi închise ochişorii negri şi-şi puse capul la loc în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar.
Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul."

Propunere de spart gheaţa (apropo de the rat race)

2009-05-28T11:54:00.000-07:00

Metafora vieţii privită ca "the rat race" e deja clişeu. Aici, o altă perspectivă.

Nu am citit-o recent, dar m-a bântuit săptămânile astea: Cursa de şoareci a doctorului Mayow a lui Culianu.

Vorbind iniţial despre un experiment socio-biologist al medicului Mayow, care e posibil să fi existat sau nu, autorul fixează coordonatele a ceea ce a fost numit "condiţia umană". Câteva extracte, în ordinea desfăşurării lor, întreruptă aici:

"Astăzi, de pildă, ei supun şoarecii, singuri sau în cupluri, unor condiţii de stress crescând, cauzat de un zgomot comparabil cu cel al frigiderului meu, doar că din ce în ce mai puternic. Şoarecii singuri îşi pierd somnul şi libido-ul şi în cele din urmă mor; cuplurile, dimpotrivă, încep să se bată, îşi ling rănile şi supravieţuiesc, atât cât ţine viaţa lor de şoareci. Ei folosesc acest exemplu spre a dovedi că e mai bine să te căsătoreşti decât să arzi, dar eu nu sunt deloc sigur că au dreptate."

"Depăşită ori nu, lecţia cursei de şoareci a Doctorului Mayow rămâne unică atâta vreme cât destinul personal al şoarecilor sau al oamenilor e în joc. [..] Deoarece cantitatea de aer de sub clopot era limitată, şoarecele răsufla din greu şi în scurtă vreme murea. În acelaşi timp, nivelul apei dinăuntrul clopotului, comparat cu nivelul apei dinafară, creştea, ceea ce înseamnă că şoarecele ardea oxigenul în timpul respiraţiei.
Aşa simplu şi nesofisticat cum se prezintă, experimentul e genial, după propria-mi părere, nu fiindcă marchează o dată în istoria ştiinţei, ci întrucât arată, între altele, că toate capcanele sunt construite numai pentru cei care sunt prinşi în ele şi, într-un mod mai general, că este foarte improbabil ca vreunul din aceştia să fi fost la rându-i construit fără o capcană.
Atât cât pot să-mi aduc aminte, am început să fiu deja teribil de tulburat de sunetul apei care se umflă de când aveam cincisprezece-şaisprezece ani. De atunci am încercat în zadar să mă obişnuiesc cu asta."

"În pofida tuturor cicatricelor pe care le păstrez de la precedentele-mi tentative de a evada, se pare că aparţin unei specii cu adevărat neîmblânzite, iar întâlnirea cu Mekor H. [ Pentru cei care nu ştiu, Mekor H este unul dintre numele pe care le ia zeiţa lui Culianu, care a fost văzută şi de către ceilalţi în preajma sa cu scurtă vreme înainte să fie asasinat. Cum ar spune el, care scria în toate nuvelele că o aşteaptă să-l ia, a venit şi l-a luat. - N.A.] mi-a agravat cazul într-un hal fără de hal. Orice ar fi - îmi spuneam mie însumi eroic - mă voi lupta iarăşi cu toată tenacitatea unui rozător sănătos împotriva gratiilor, a apei şi a sticlei de la propria-mi cursă de şoareci a doctorului Mayow, dus fiind de un simţământ confuz de furie, deznădejde şi, prentru scurt timp, de o imensă bucurie."

"Fireşte, în natură ar putea exista şi experimente mult mai complicate, de pildă şoareci având capcanele construite înlăuntrul lor, astfel că avem de-a face cu unul în loc de două obiecte. [..] Desigur, şoarecii nu sunt atât de nesăbuiţi ca să se rănească încercând să fugă, dar vor foarte adânc în inimile lor să dobândească şansa de-a fi nesăbuiţi. Singura problemă este: cât timp ar trece până să se potolească, să devină apatici, să uite tot înafara bucăţelei lor de brânză, să se tolănească inerţi şi să viseze nu mai mult decât pot vedea din cursa lor, adică alte curse cu şoareci în ele?"

"Toate acestea ar putea părea în fond nişte chestii foarte egoiste, dacă totul se reducea la un pretext ca să devii nesăbuit, să te răneşti şi să extragi de aici oarece plăcere perversă. [Cum ar spune un Freud, de exemplu - N.A.] În realitate, şoarecii au nişte mecanisme mult mai complicate: sunt plănuiţi ca să aibă o infinită capacitate de duioşie, o nesfârşită admiraţie pentru frumuseţe şi mai multe în genul ăsta, lucruri care mai mult ca sigur nu sunt împărtăşite şi de capcanele neînsufleţite. Comportamentul unei şoarece poate fi uneori surprinzător de anti-hedonist şi chiar aşa s-a şi întâmplat cu mine [..].
Şoarecii îşi aleg o regină şi cu toate că o adoră, ştiu că şi reginele se află într-o cursă. După doctrina lor, numai zeii sunt, se pare, socotiţi a nu avea curse, dar nimeni n-a mai văzut demutl un zeu. Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. [..] Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.
Pe de altă parte, ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu ea: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.
Nu-mi prea dădeam seama la ce să mă aştept: îi vedeam foarte bine chipul graţios înlăuntrul clopotului simetric şi al cuştii, dar credeam că de-ar fi fost să scap, aş fi putut s-o ajut şi pe ea să scape. Astfel, încercând s-o cruţ de spectacolul dezgustător al unui şoarece rănit de toate acele obiecte blestemate care alcătuiesc cursa, lucram în timp ce ea dormea sau se uita în altă parte. [..] Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. [..]
Într-un fel, fireşte, ştiam că întrebarea era fără temei: nimeni n-a văzut vreodată ceva atât de neobişnuit precum un şoarece liber, fără cursa în care apa urcă scoţând un sunet inconfundabil. Cum ţi l-aş putea descrie ţie, graţioasă zee, dat fiind că e un sunet pe care fiinţele de felul tău n-au cum să-l audă?"

"De curând, pe când îmi lingeam rănile în noapte (apa ridicându-se, un fel de lumină selenară, tu întorcându-ţi faţa şi pe ţevi nici un şuierat), întregul adevăr mi-a trecut prin minte într-o străfulgerare. Acel inconfundabil zumzet era sunetul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună cu tine, al mădularelor tale agile şi zvelte, al pleoapelor tale închizându-se şi al tălpilor tale mici călcând prin iarbă.
Atunci mi-a trăsnit o idee care părea la început atât de teribilă încât aş fi alungat-o pe dată, de-ar fi fost fie şi numai pentru că aud apa aceea umflându-se chiar acum şi sunt sigur că nu mă înşel.
Sunetul pe care-l scoate e sunetul tău, eşti chiar tu.
Niciodată nu m-am gândit că poţi fi atât de frumoasă, atât de frumoasă şi de înspăimântătoare.
Ştiu că ne vom întâlni într-un fel de agonie, când sunetul va deveni parte din mine însumi, iar eu voi deveni acel sunet.
Va fi o clipă foarte scurtă şi atunci - nu contează dacă ai fost aici doar pentru mine sau pentru noi toţi - nu ne vom mai despărţi niciodată.
Voi avea ochii tăi albaştri ca să privesc prin ei, părăsind undeva ochii unui şoarece sufocat în cursa de şoareci a doctorului Mayow."

Post-modernitatea insistă asupra condiţiei umane văzută ca "rat race". Fireşte, prin asta se înţelege fie competiţia acerbă, înnebunitoare printr-un labirint, cu tot cu dezolarea care o însoţeşte (curios cum teoriile postmoderne sunt încărcate de dezolare şi de strigăte mute după nişte chestii care lipsesc, deşi treaba acelor teorii e tocmai negarea chestiilor absente), fie afirmări mai sigure de sine şi mai arogante a puţinului care o animă (pe post-modernitate, definită aici formal drept chintesenţă a poziţiilor cu trecere ale timpului nostru). Un astfel de jubileu exprimat tot prin metafora cursei de şoareci este efectul Coolidge (un experiment cu iz socio-biologist care se vrea a fi o legitimare cvasi-ştiinţifică a poligamiei). Pe scurt, este vorba despre tendinţa şoarecilor care s-au împerecheat până la epuizare să devină din nou activi în momentul în care un nou posibil partener este introdus în cuşcă. De aici cică fiinţele vii (în frunte cu omul) au ca natură poligamia iar civilitatea e o îngrădire brutală şi ignorantă a acestei naturi. Mda.

Deci putem să vedem viaţa drept o cursă de şoareci, pentru că e metafora cea mai în uz. Şi, de aici, putem să privim lucrurile ca o evadare din istorie (precum Culianu şi maestrul său), putem să vedem cuşca drept un compus a acelor lucruri cu care post-modernitatea se mândreşte (în frunte cu bucăţica de brânză, chiar în forme foarte sofisticate şi abstracte), sau... putem să găsim motive să ne transformăm în maimuţe.

E o chestiune de gust, presupun.