http://www.unitisubtricolor.ro/
Putem susţine continuitatea unui liceu român din Tiraspol în două moduri: fie cumpărăm un album cu muzică scrisă din suflet (pentru mostre vedeţi Nimeni altu, Noii Golani etc pe youtube), fie, pentru cei care se simt mai inspiraţi, compunem noi ceva pentru albumul în cauză.
Nu ştiu ce va ieşi din acest proiecţel, dar iniţiativa mi se pare admirabilă. Dacă nu prin artă atunci prin ce?
--------------------------------------------------------------------------
Şi ca adaos în ton cu linkul de mai sus, citatele mele preferate din Grigore Vieru:
* Degeaba a venit libertatea dacă fraţii nu se cunosc între ei.
* Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.
* Poate că într-adevăr ochii femeii iubite sunt marginea lumii.
* Aşa-i iubirea:
Rupe-ngrădirea
Şi tot ce-i sărut
Nu ştie de Prut.
* "Acesta e Soarele", spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă "De ce?".
Conform unei culegeri etnografice a lui Tudor Pamfile (Mitologia poporului român, 2 vol, editura Saeculum), în legendele româneşti despre cum au fost făcute toate sub soare, Prutul a fost creat de Diavol. Să mai zică cineva că inconştientul colectiv nu are şi virtuţi premonitorii.
--------------------------------------------------------------------------
Alt site în ton: http://www.ro-oriunde.com/ (unde am avut plăcuta surpriză să constat că au preluat la secţiunea de literatură şi o poezie care îmi aparţine, deşi nici nu avea legătură cu Moldova sau cu Prutul sau cu limba română).
Câtă vreme mai există iniţiative de acest gen, orice pierdere e vremelnică.
Monday, October 19, 2009
Tuesday, September 22, 2009
Şi-am fo şi prin Dobrogea
Şi fu foarte frumos. Şi-aici e Dunărea la asfinţit (nu în aceeaşi zi şi nu în aceeaşi zonă). Şi nu m-am jucat cu culorile, aşa erau ele. Şi-o să mai merg.
Monday, August 3, 2009
Ireversibilitatea ascunsă (sau despre black and white)
Să vedem mai întâi ce zice Herr Weber despre cei care nu admit să opteze între o parte şi alta din multitudinea de valori disponibile, adică despre cei care în numele relativismului refuză să decidă care valoare este, pentru ei, de partea "binelui" şi care e de partea "răului".
"Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valorilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un "relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care (în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip "organicist")." (Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed Polirom, Iaşi, 2001, pag 151-152).
În adaos, ştim deja de la Sartori (cu al său Homo videns) că hiperrealitatea specifică erei postmoderne (prin televiziune sau, de fapt, în mod extins, ceea ce a fost numit ciberspaţiu) ne atacă mecanismele gândirii în sensul tradiţional al conceptului. Adică nu doar că imaginile iau locul conceptelor, dar nu mai avem simţul ireversibilităţii (sintagma îmi aparţine, Sartori a spus că nu mai avem gândire discursivă). Nu mai pricepem că optarea între A şi B este - în chestiunile importante - o decizie ultimă. Care ne defineşte.
Cu alte cuvinte, civilizaţia actuală supraproblematizează şi relativizează şi ne dă iluzia că există gri şi ne ia claritatea asupra problemelor ultime. Nu mai vedem caracterul lor ultim, nu mai înţelegem ce e ireversibilitatea, ce e finalitatea. În cuvintele lui Sartori, hiperrealitatea ne despoaie de capacitatea unei gândiri discursive şi, automat, logice (de tip A rezultă B), necesară, cu tot abstractul ei reductiv. Pentru că postmodernitatea procedează aici la fel ca şi în domeniul valorilor: deconstruieşte şi repudiază pe criteriul unei suprasimplificări (critică, desigur, întemeiată, cel puţin parţial), dar nu pune nimic în loc, lăsând doar haosul relativismului şi al supraproblematizărilor.
Si, până la urmă, chiar dacă operează cu fantasme (idei rupte din contextul empiric si abstractizate intenţionat pentru a servi drept categorii logice), gândirea tradiţională (logică, discursivă) are, totuşi, rolul de a face ordine. Adică nu simplificăm de dragul simplificării, aşteptând să vină postmodernitatea să ne explice că lucrurile sunt de fapt mai complicate de atât (dar fără să ne arate şi cum anume sunt ele aşa) ci pentru a ne face ordine în cap. Cu alte cuvinte simplificări pur instrumentale pentru a înţelege într-adevăr complexitatea.
Mergând în aceeaşi direcţie, riscăm nu doar să nu mai avem ordine în cap, ci şi să nu ne mai dăm seama de diferenţă. Moment în care s-ar ajunge la un dialog al surzilor. Sau, în imagini apocaliptice, la un nou Turn Babel.
Închei cu o replică dintr-un film facil, dar simpatic (Elizabethtown): "Why won't you have the courage to admit that things really are either black or white?". De obicei, la o astfel de întrebare (sau la orice întrebare al cărei răspuns implică o alegere, o optare) se răspunde, într-un efort deja automatizat de ascundere după deget, cu "E complicat..."
"Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valorilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un "relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care (în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip "organicist")." (Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed Polirom, Iaşi, 2001, pag 151-152).
În adaos, ştim deja de la Sartori (cu al său Homo videns) că hiperrealitatea specifică erei postmoderne (prin televiziune sau, de fapt, în mod extins, ceea ce a fost numit ciberspaţiu) ne atacă mecanismele gândirii în sensul tradiţional al conceptului. Adică nu doar că imaginile iau locul conceptelor, dar nu mai avem simţul ireversibilităţii (sintagma îmi aparţine, Sartori a spus că nu mai avem gândire discursivă). Nu mai pricepem că optarea între A şi B este - în chestiunile importante - o decizie ultimă. Care ne defineşte.
Cu alte cuvinte, civilizaţia actuală supraproblematizează şi relativizează şi ne dă iluzia că există gri şi ne ia claritatea asupra problemelor ultime. Nu mai vedem caracterul lor ultim, nu mai înţelegem ce e ireversibilitatea, ce e finalitatea. În cuvintele lui Sartori, hiperrealitatea ne despoaie de capacitatea unei gândiri discursive şi, automat, logice (de tip A rezultă B), necesară, cu tot abstractul ei reductiv. Pentru că postmodernitatea procedează aici la fel ca şi în domeniul valorilor: deconstruieşte şi repudiază pe criteriul unei suprasimplificări (critică, desigur, întemeiată, cel puţin parţial), dar nu pune nimic în loc, lăsând doar haosul relativismului şi al supraproblematizărilor.
Si, până la urmă, chiar dacă operează cu fantasme (idei rupte din contextul empiric si abstractizate intenţionat pentru a servi drept categorii logice), gândirea tradiţională (logică, discursivă) are, totuşi, rolul de a face ordine. Adică nu simplificăm de dragul simplificării, aşteptând să vină postmodernitatea să ne explice că lucrurile sunt de fapt mai complicate de atât (dar fără să ne arate şi cum anume sunt ele aşa) ci pentru a ne face ordine în cap. Cu alte cuvinte simplificări pur instrumentale pentru a înţelege într-adevăr complexitatea.
Mergând în aceeaşi direcţie, riscăm nu doar să nu mai avem ordine în cap, ci şi să nu ne mai dăm seama de diferenţă. Moment în care s-ar ajunge la un dialog al surzilor. Sau, în imagini apocaliptice, la un nou Turn Babel.
Închei cu o replică dintr-un film facil, dar simpatic (Elizabethtown): "Why won't you have the courage to admit that things really are either black or white?". De obicei, la o astfel de întrebare (sau la orice întrebare al cărei răspuns implică o alegere, o optare) se răspunde, într-un efort deja automatizat de ascundere după deget, cu "E complicat..."
Saturday, July 25, 2009
Arca
Mânăstire din Bucovina, influenţe neogotice.
Multe mănăstiri şi biserici erau construite în aşa fel încât să semene cu corăbii (prototipul fiind, desigur, Arca lui Noe), pentru a ne duce sufletele la cer. De aici şi forma de ansamblu (puţin bombată în lateral), altarul-catarg orientat spre est, lanţurile ca nişte pânze (vizibile aici).
Saturday, July 18, 2009
Iar Boris Vian
Din "Smulgătorul de inimi", de la Editura Univers, 2008.
„ – Sunt împotriva religiei, zise Jacquesmort, fără a pierde din vedere faptul că, la ţară, poate fi folositoare.
Preotul rânji:
- Utilă! Religia e un lux. Brutele astea vor să facă din ea ceva util.
Se îndreptă mândru şi începu să bată încăperea în lung şi-n lat, cu paşi repezi, deformaţi de şchiopătat.
- Dar eu refuz, zise el cu un ton tăios. Religia mea va rămâne un lux!” (pag 42)
„ – Săteni! spuse preotul. Îmi cereţi ploaie, n-o să aveţi nici o picătură. Aţi venit astăzi aici aroganţi şi mândri ca nişte cocoşi, încrezători în viaţa voastră trupească. Aţi venit ca nişte cerşetori obraznici să cereţi ceea ce nu meritaţi deloc. N-o să plouă. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de dulcişorul vostru! Aplecaţi-vă trupul, înclinaţi-vă capetele, umiliţi-vă sufletele şi vă voi da apoi cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu speraţi la o picătură de apă. Aici e biserică, nu stropitoare!” (pag 47)
„ – Ce-mi pasă mie de ogoarele voastre! Ce-mi pasă de animalele şi de copiii voştri! urlă el. Duceţi o viaţă imaterială şi sordidă. Habar n-aveţi ce e luxul! Eu vă ofer luxul! Vi-l ofer pe Dumnezeu! Dar lui Dumnezeu nu-i place ploaia... Lui Dumnezeu nu-i place dulcişorul. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de straturile voastre de legume şi de aventurile voastre plate. Dumnezeu e o pernă de brocart aurit, e un diamant încrustat în soare, e un decor preţios cizelat cu iubire, este Auteuil, Passy, sutanele de mătase, ciorapii brodaţi, colierele şi inelele, minunile, chivoturile electrice... N-o să plouă!
- Să plouă! urlă oratorul susţinut de data aceasta de mulţimea care începu să urle ca un cer în furtună.
- Întoarceţi-vă la fermele voastre! mugi vocea multiplă a preotului. Întoarceţi-vă la fermele voastre! Dumnezeu e voluptatea lucrului inutil. Voi nu vă gândiţi decât la ce vă e necesar. Sunteţi pierduţi pentru el.
Vecinul lui Jacquesmort îl dădu brusc la o parte şi, luându-şi avânt, aruncă o piatră grea în direcţia altarului. Dar deja obloanele amvonului se închideau pocnind, iar vocea preotului continua, în timp ce piatra lovea cu un zgomot surd panourile masive.
- N-o să plouă! Dumnezeu nu este folositor. Dumnezeu este un cadou somptuos, un dar gratuit, un lingou de platină, o imagine artistică, o prăjitură uşoară. Nu este nici pentru, nici împotrivă. Este un supliment!
O grindină de pietre se abătu pe acoperişul amvonului.” (pag 48)
„Sub ochii lui, la stânga, ţăranii tropăiau pe loc şi zgomotul încălţărilor lor umplea biserica precum paşii unor soldaţi pe un pod de fier. Mulţimea împinse mai în faţă patru bărbaţi dintre cei care erau mai aproape de amvon şi aceştia începură să scuture cei patru stâlpi masivi care-l susţineau.
- Nu va ploua! repeta preotul, pe care-l puteau ghici în spatele obloanelor pradă unei transe absolute. Va ploua cu aripi de înger! Va ploua cu puf de smarald, cu vase de alabastru, cu minunate picturi... dar nu cu apă! Lui Dumnezeu puţin îi pasă de dulcişor, de ovăz, de grâu, de secară, de orz, de hamei, de hrişcă, de lucernă, de orpimentul alb şi de salvie...
Jacquesmort admiră în treacăt erudiţia preotului, dar cei patru stâlpi de stejar se rupseră dintr-o dată şi se auzi, repercutată de difuzoare, o înjurătură grosolană proferată de preotul care se lovise zdravăn la cap în cădere.
- Gata! Gata! strigă el. O sa plouă! Plouă, plouă!
Într-o clipă, mulţimea curse înapoi către uşa bisericii care se deschise larg. Cerul se întunecase brusc şi primele picături se spărgeau de trepte ca nişte broaşte moi. Apoi izbucni un adevărat potop, bătând darabana pe ţiglele de şist ale acoperişului. Amvonul fusese, de bine de rău, ridicat la loc şi preotul deschise din nou obloanele.
- Slujba s-a terminat, zise el simplu.
Oamenii se înclinară cu toţii, apoi bărbaţii îşi puseră şepcile pe cap, femeile se ridicară şi ieşiră din biserică.” (pag 49)
„Bărbatul îi zâmbi răutăcios.
- Ai văzut? Pe aici, oamenii cred în Dumnezeu. Şi nu ne va împiedica preotul să credem. El ştie numai la ce nu folosește Dumnezeu.” (pag 49-50)
„ – Sunt împotriva religiei, zise Jacquesmort, fără a pierde din vedere faptul că, la ţară, poate fi folositoare.
Preotul rânji:
- Utilă! Religia e un lux. Brutele astea vor să facă din ea ceva util.
Se îndreptă mândru şi începu să bată încăperea în lung şi-n lat, cu paşi repezi, deformaţi de şchiopătat.
- Dar eu refuz, zise el cu un ton tăios. Religia mea va rămâne un lux!” (pag 42)
„ – Săteni! spuse preotul. Îmi cereţi ploaie, n-o să aveţi nici o picătură. Aţi venit astăzi aici aroganţi şi mândri ca nişte cocoşi, încrezători în viaţa voastră trupească. Aţi venit ca nişte cerşetori obraznici să cereţi ceea ce nu meritaţi deloc. N-o să plouă. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de dulcişorul vostru! Aplecaţi-vă trupul, înclinaţi-vă capetele, umiliţi-vă sufletele şi vă voi da apoi cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu speraţi la o picătură de apă. Aici e biserică, nu stropitoare!” (pag 47)
„ – Ce-mi pasă mie de ogoarele voastre! Ce-mi pasă de animalele şi de copiii voştri! urlă el. Duceţi o viaţă imaterială şi sordidă. Habar n-aveţi ce e luxul! Eu vă ofer luxul! Vi-l ofer pe Dumnezeu! Dar lui Dumnezeu nu-i place ploaia... Lui Dumnezeu nu-i place dulcişorul. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de straturile voastre de legume şi de aventurile voastre plate. Dumnezeu e o pernă de brocart aurit, e un diamant încrustat în soare, e un decor preţios cizelat cu iubire, este Auteuil, Passy, sutanele de mătase, ciorapii brodaţi, colierele şi inelele, minunile, chivoturile electrice... N-o să plouă!
- Să plouă! urlă oratorul susţinut de data aceasta de mulţimea care începu să urle ca un cer în furtună.
- Întoarceţi-vă la fermele voastre! mugi vocea multiplă a preotului. Întoarceţi-vă la fermele voastre! Dumnezeu e voluptatea lucrului inutil. Voi nu vă gândiţi decât la ce vă e necesar. Sunteţi pierduţi pentru el.
Vecinul lui Jacquesmort îl dădu brusc la o parte şi, luându-şi avânt, aruncă o piatră grea în direcţia altarului. Dar deja obloanele amvonului se închideau pocnind, iar vocea preotului continua, în timp ce piatra lovea cu un zgomot surd panourile masive.
- N-o să plouă! Dumnezeu nu este folositor. Dumnezeu este un cadou somptuos, un dar gratuit, un lingou de platină, o imagine artistică, o prăjitură uşoară. Nu este nici pentru, nici împotrivă. Este un supliment!
O grindină de pietre se abătu pe acoperişul amvonului.” (pag 48)
„Sub ochii lui, la stânga, ţăranii tropăiau pe loc şi zgomotul încălţărilor lor umplea biserica precum paşii unor soldaţi pe un pod de fier. Mulţimea împinse mai în faţă patru bărbaţi dintre cei care erau mai aproape de amvon şi aceştia începură să scuture cei patru stâlpi masivi care-l susţineau.
- Nu va ploua! repeta preotul, pe care-l puteau ghici în spatele obloanelor pradă unei transe absolute. Va ploua cu aripi de înger! Va ploua cu puf de smarald, cu vase de alabastru, cu minunate picturi... dar nu cu apă! Lui Dumnezeu puţin îi pasă de dulcişor, de ovăz, de grâu, de secară, de orz, de hamei, de hrişcă, de lucernă, de orpimentul alb şi de salvie...
Jacquesmort admiră în treacăt erudiţia preotului, dar cei patru stâlpi de stejar se rupseră dintr-o dată şi se auzi, repercutată de difuzoare, o înjurătură grosolană proferată de preotul care se lovise zdravăn la cap în cădere.
- Gata! Gata! strigă el. O sa plouă! Plouă, plouă!
Într-o clipă, mulţimea curse înapoi către uşa bisericii care se deschise larg. Cerul se întunecase brusc şi primele picături se spărgeau de trepte ca nişte broaşte moi. Apoi izbucni un adevărat potop, bătând darabana pe ţiglele de şist ale acoperişului. Amvonul fusese, de bine de rău, ridicat la loc şi preotul deschise din nou obloanele.
- Slujba s-a terminat, zise el simplu.
Oamenii se înclinară cu toţii, apoi bărbaţii îşi puseră şepcile pe cap, femeile se ridicară şi ieşiră din biserică.” (pag 49)
„Bărbatul îi zâmbi răutăcios.
- Ai văzut? Pe aici, oamenii cred în Dumnezeu. Şi nu ne va împiedica preotul să credem. El ştie numai la ce nu folosește Dumnezeu.” (pag 49-50)
Saturday, July 11, 2009
Vraci versus medic
Citind despre cu totul altceva, am dat peste următoarea povestioară (relatată de unul din celebrii exploratori ai Africii, David L. Livingstone, găsită în "Literatură și Civilizație" de Traian Herseni, Ed Univers, 1976, pag 82):
A fost cândva o confruntare între un vraci aducător de ploaie, băștinaș al Africii, și un misionar alb care încerca să îl convingă pe vrăjitor de lipsa de raționalitate a actelor sale. El îi spunea că ritualul său este inutil și că, din moment ce în urma procedeelor sale uneori ploaia vine iar alteori nu, cauzele ploii sunt în altă parte. Vrăjitorul a ripostat: "Dar medicii voștri de ce mai intervin, dacă bolnavii tratați uneori se vindecă și alteori nu?". Misionarul a răspuns că "Ei își fac datoria, iar restul depinde de Dumnezeu". La care vraciul a replicat: "La fel și eu, îmi fac datoria și încerc tot ceea ce depinde de mine pentru a aduce ploaia, iar restul depinde de Dumnezeu."
Dincolo de caracterul anecdotic al povestioarei și de portretul epocii marilor descoperiri antropogeografice, nu m-am putut abține să nu remarc ințelepciunea localnicului. El își dădea seama de asemănarea dintre el și un medic occidental, albul nu. El vedea similaritatea și simetria credințelor - animismul lui și raționalismul vestic - albul nu. El nu avea aroganța de a susține că doar el deține răspunsul, ci doar că deține și el un răspuns.
A fost cândva o confruntare între un vraci aducător de ploaie, băștinaș al Africii, și un misionar alb care încerca să îl convingă pe vrăjitor de lipsa de raționalitate a actelor sale. El îi spunea că ritualul său este inutil și că, din moment ce în urma procedeelor sale uneori ploaia vine iar alteori nu, cauzele ploii sunt în altă parte. Vrăjitorul a ripostat: "Dar medicii voștri de ce mai intervin, dacă bolnavii tratați uneori se vindecă și alteori nu?". Misionarul a răspuns că "Ei își fac datoria, iar restul depinde de Dumnezeu". La care vraciul a replicat: "La fel și eu, îmi fac datoria și încerc tot ceea ce depinde de mine pentru a aduce ploaia, iar restul depinde de Dumnezeu."
Dincolo de caracterul anecdotic al povestioarei și de portretul epocii marilor descoperiri antropogeografice, nu m-am putut abține să nu remarc ințelepciunea localnicului. El își dădea seama de asemănarea dintre el și un medic occidental, albul nu. El vedea similaritatea și simetria credințelor - animismul lui și raționalismul vestic - albul nu. El nu avea aroganța de a susține că doar el deține răspunsul, ci doar că deține și el un răspuns.
Thursday, June 18, 2009
Alt Şoricel
Cu riscul de a fi suspectată de obsesie pentru şoricei (ar fi deja a doua postare la rând), mi-aduc aminte de finalul romanului Spuma zilelor a lui Boris Vian, care m-a terminat la vremea acelei lecturi. Îl voi reproduce mai jos, după o necesară scurtă introducere:
Ideea e că personajului principal al cărţii îi moare soţia şi cade într-o depresie. El avea un şoricel, care pe parcursul cărţii e un şoricel ca oricare altul (nevorbitor adică). Şi, în final, şoricelul din basmul acelei cetăţi (parafrazându-l pe Blaga - Domniţa din basmul acelei cetăţi...) merge la o pisică şi i se plânge că stăpânul lui e deprimat şi că el nu mai suportă să îl vadă aşa. Apoi au următoarea conversaţie:
"-Nu mănâncă niciodată? întrebă pisica.
- Nu, spuse şoricelul, şi slăbeşte din ce în ce şi nu pot să-ndur asta. Într-o zi are să facă un pas greşit tot mergând pe scândura aceea lungă.
- Şi ce te doare pe tine? întrebă pisica. Atunci e nefericit?
- Nu e nefericit, spuse şoricelul, e îndurerat. Şi asta nu pot s-o-ndur. Şi pe urmă are să cadă-n apă, se apleacă prea mult.
- Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, deşi nu ştiu de ce spun "dacă aşa stau lucrurile" fiindcă nu pricep o iotă.
- Ce bună eşti, spuse şoricelul.
- Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
- O să dureze mult? întrebă şoricelul.
- Până mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las s-atârne, nu-ţi fie frică.
Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi-şi vârî capul între dinţii ascuţiţi. Şi-l retrase aproape imediat.
- Ia spune-mi, întrebă el, ai mâncat rechin azi-dimineaţă?
- Ascultă, spuse pisica, dacă nu-ţi place, poţi să-ţi vezi de drum. Toată chestia asta mă calcă pe nervi. O să te descurci singur.
Părea supărată.
- Nu te simţi jignită, spuse şoricelul.
Îşi închise ochişorii negri şi-şi puse capul la loc în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar.
Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul."
Ideea e că personajului principal al cărţii îi moare soţia şi cade într-o depresie. El avea un şoricel, care pe parcursul cărţii e un şoricel ca oricare altul (nevorbitor adică). Şi, în final, şoricelul din basmul acelei cetăţi (parafrazându-l pe Blaga - Domniţa din basmul acelei cetăţi...) merge la o pisică şi i se plânge că stăpânul lui e deprimat şi că el nu mai suportă să îl vadă aşa. Apoi au următoarea conversaţie:
"-Nu mănâncă niciodată? întrebă pisica.
- Nu, spuse şoricelul, şi slăbeşte din ce în ce şi nu pot să-ndur asta. Într-o zi are să facă un pas greşit tot mergând pe scândura aceea lungă.
- Şi ce te doare pe tine? întrebă pisica. Atunci e nefericit?
- Nu e nefericit, spuse şoricelul, e îndurerat. Şi asta nu pot s-o-ndur. Şi pe urmă are să cadă-n apă, se apleacă prea mult.
- Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, deşi nu ştiu de ce spun "dacă aşa stau lucrurile" fiindcă nu pricep o iotă.
- Ce bună eşti, spuse şoricelul.
- Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
- O să dureze mult? întrebă şoricelul.
- Până mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las s-atârne, nu-ţi fie frică.
Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi-şi vârî capul între dinţii ascuţiţi. Şi-l retrase aproape imediat.
- Ia spune-mi, întrebă el, ai mâncat rechin azi-dimineaţă?
- Ascultă, spuse pisica, dacă nu-ţi place, poţi să-ţi vezi de drum. Toată chestia asta mă calcă pe nervi. O să te descurci singur.
Părea supărată.
- Nu te simţi jignită, spuse şoricelul.
Îşi închise ochişorii negri şi-şi puse capul la loc în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar.
Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul."
Subscribe to:
Posts (Atom)