One of the my most recent enjoyable lectures was The Poetry Lesson by Andrei Codrescu. A writer and a Romanian now living and developing his skills abroad, just like me (but I wouldn't take the comparison further than that), he actually teaches Poetry to university students and he recalls it in a most funny and dreamy fashion in the book. Which of course, makes one think about Dead Poet's Society. :)
I will not speak more on the whole matter here because I will do it elsewhere, but I would like to share a certain remark from the text for purposes to be revealed later:
“Being “gay” is mostly theoretical, and so evident to many young women scholars of Queer Studies that they didn’t even notice the widening gap between theory and practice, as they got married, had children, and began shopping and joining health clubs. Everything happens fast and everything happened a long time ago, or else nothing happens but the endless production of nonsense. On the floor above the one where I was tormenting poets, tenured professors tapped steadily on their keyboards, completely uninterested in the deep ravine that ran between their professional thoughts and their lives. No wonder that the young mocked (or would have liked to) everything that was glaringly hypocritical in their elders. It had always been thus, but it was worse, I think, now, when every proof for one thing or another is intellectually available, but tips and hints on how to really live are rarer than asparagus stalks in Eskimo cuisine. And never in the history of the world had we a more prosperous commerce in “how to live” manuals, television channels, and spiritual disciplines. The menu is immense. A young person looking at the cornucopia has little choice but to faint, vomit, or overdose, though even that had been done by the punks and duly marketed.” (p 57-58)
The most "classic" piece of work specifically focused on inter-generational conflict is P. P. Negulescu's "Conflictul generatiilor si factorii progresului" (Generations' conflict and the factors of progress), which, although an "open-minded" book full of hope and optimism that stresses the importance of the youth's questioning of the cultural "establishment" or "status-quo", sounds so communist and dull and almost ridiculously boring compared to the passage transcribed above!... Although the points the book makes are valuable and the book is a good one, how faint it is felt when it is only known... Is the mental world suddenly aging more quickly, just as the media-tic one? Is the new's ephemeris so contagious?
vineri, 6 mai 2011
joi, 17 martie 2011
What statues and culture have in common and abstract economy and politics have not
Marshall Sahlins, in "Culture and Practical Reason", Chicago University Press, 1976.
“Shortly before the events of May 1968, I had the opportunity to witness an informal debate between an American member of the Russell Tribunal – passing through Paris from Copenhagen, where he had learned of the structuralist vogue from French colleagues – and a Parisian anthropologist. After a long period of question and discussion, the American summed up his views in this way: “I have a friend”, he said, “who is doing a sociological study of the equestrian statues in Central Park. It’s a kind of structuralism. He finds a direct relation between the cultural status of the rider and the number of legs the horse has off the ground. One leg poised has a different historical and political connotation from a horse rearing on hind legs or another cast in flying gallop. Of course the size of the statue also makes a difference. The trouble is”, he concluded, “people don’t ride horses anymore. The things in a society that are obsolete, out of contention, those you can structure. But the real economic and political issues are undecided, and the decision will depend on real forces and resources.”
The Parisian anthropologist thought about that a moment. “It is true,” he finally said, “that people don’t ride horses anymore. But they still build statues.”
Something more was implied than that the past was not dead – because, as has been said of the American South, it is not even past. It was also intended that economics and politics have modalities other than the “real” competition for power. [..] The competition does not evolve absolutely, on an eternal and formal rationality of maximization; it develops according to a system of cultural relationships, including complex notions of authority and submission, hierarchy and legitimization. And among other means, it is by a literal concretization of this code into statues that history is made to act within the present, at once directly and through its dialectical reappropriation and revaluation.” (p 19-20)
A wonderful story-style assertion on why anthropology, discourse analysis and cultural theory may exist, must exist and do exist.
“Shortly before the events of May 1968, I had the opportunity to witness an informal debate between an American member of the Russell Tribunal – passing through Paris from Copenhagen, where he had learned of the structuralist vogue from French colleagues – and a Parisian anthropologist. After a long period of question and discussion, the American summed up his views in this way: “I have a friend”, he said, “who is doing a sociological study of the equestrian statues in Central Park. It’s a kind of structuralism. He finds a direct relation between the cultural status of the rider and the number of legs the horse has off the ground. One leg poised has a different historical and political connotation from a horse rearing on hind legs or another cast in flying gallop. Of course the size of the statue also makes a difference. The trouble is”, he concluded, “people don’t ride horses anymore. The things in a society that are obsolete, out of contention, those you can structure. But the real economic and political issues are undecided, and the decision will depend on real forces and resources.”
The Parisian anthropologist thought about that a moment. “It is true,” he finally said, “that people don’t ride horses anymore. But they still build statues.”
Something more was implied than that the past was not dead – because, as has been said of the American South, it is not even past. It was also intended that economics and politics have modalities other than the “real” competition for power. [..] The competition does not evolve absolutely, on an eternal and formal rationality of maximization; it develops according to a system of cultural relationships, including complex notions of authority and submission, hierarchy and legitimization. And among other means, it is by a literal concretization of this code into statues that history is made to act within the present, at once directly and through its dialectical reappropriation and revaluation.” (p 19-20)
A wonderful story-style assertion on why anthropology, discourse analysis and cultural theory may exist, must exist and do exist.
luni, 17 ianuarie 2011
Cetatea Neamţului
Nu ştiu dacă v-a plăcut sau nu "Sobieski şi românii" când aţi studiat-o în şcoală, însă în mod cert lui George Coşbuc nu i-a plăcut prea mult. Sau, cel puţin, aşa lasă de înţeles o poezie-parodie pe care a scris-o despre celebra poveste a leşilor şi plăieşilor.
Poezia lui Coşbuc nu face parte, desigur, din categoria umorului care degradează conţinutul originar al întâmplării care parodiază, nu este menit să ofenseze nicio sensibilitate regională sau naţională. Este doar amuzantă (deşi Coşbuc nu şi-a dat mâna la parodii prea des, precum, bunăoară, Topârceanu). Mie îmi plăcea să o citesc când eram mică şi, amintidu-mi recent de ea, am căutat-o de-a lungul şi de-a latul internetului doar pentru a constata că nu se găseşte nicăieri. Ceea ce trebuie, desigur, remediat :).
Cetatea Neamţului
Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar cetesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care "Neamţul" se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.
E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi, asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.
Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.
Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: - "Eşti nebun!"
Altul: - "Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă."
Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
- "Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt?" - "Ba, parcă leşii,
Vin încoace." - "Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul."
Leşi erau. Sobieski-Vodă
Rătăci pe-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
Şi plecau fără merinde,
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina,
Şi-i pierdu, să-i bată vina!
Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe ici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.
- "E vrun paznic în cetate.
Ştefan Vodă... El mi-ar da!"
- "Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa."
- "Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?
Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nhită-n sec."
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: "Dobre ciolovec!"
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.
Şi bum-bum, apoi cu tunul,
- "Fire-ar ei de râs, poleci,
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai deoparte, tu, Berheci,
Că ni-l sparg, cu-mpuşcătura -
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura."
Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi eiŞ
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.
Şi-au bătut o săptpmână
Leşii-n zid; dar, zidul, prost,
Sta la loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână,
Cu-n pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând - copacii.
Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-al pofti la ei la masă,
Şi flămând - vai, ce mai spui -
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.
"Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că perim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce."
După ce-au cetit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
- "Măi poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că - vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!"
Iată poarta se descuie.
Leşii-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi -
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi.
Onofrei ridică tonul:
"Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!"
Cu sprâncenile-ncruntate
Strigă Rex: - "Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?"
- Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, periră doi."
Rex făcu o mutră lungă
De credeai că vrea să-mpungă.
- "Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii?" - "Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti."
- "Domnul unde-i?" - "E-n Suceava."
- "Dar poporul?" - "La Plăeşti."
- "Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?"
- "Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Ăştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă.
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!"
- "Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate!" - "Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă si-alta goală;
Nicio pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă -
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!"
Rex atunci: - "Vă tai grămadă!"
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentr-un pol şi două ruble!
Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: - "Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână."
Şi-aprinzând chibritu-n pipă,
Mulţumit privea la fum.
- "Onofrei, să-mi spui acum",
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
"Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?
Dar glumesc aşa! Mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşartă?
O văzui numaidecât -
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş, şi pâne toate?"
- "Brânză nu, dar am pogace
Şi-usturoi, măria ta."
- "Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui îi place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?"
Şi-apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe Rex, cu toţii rup, -
- "Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!"
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.
Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi cetesc ce-a scris Neculcea.
Poezia lui Coşbuc nu face parte, desigur, din categoria umorului care degradează conţinutul originar al întâmplării care parodiază, nu este menit să ofenseze nicio sensibilitate regională sau naţională. Este doar amuzantă (deşi Coşbuc nu şi-a dat mâna la parodii prea des, precum, bunăoară, Topârceanu). Mie îmi plăcea să o citesc când eram mică şi, amintidu-mi recent de ea, am căutat-o de-a lungul şi de-a latul internetului doar pentru a constata că nu se găseşte nicăieri. Ceea ce trebuie, desigur, remediat :).
Cetatea Neamţului
Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar cetesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care "Neamţul" se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.
E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi, asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.
Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.
Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: - "Eşti nebun!"
Altul: - "Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă."
Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
- "Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt?" - "Ba, parcă leşii,
Vin încoace." - "Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul."
Leşi erau. Sobieski-Vodă
Rătăci pe-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
Şi plecau fără merinde,
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina,
Şi-i pierdu, să-i bată vina!
Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe ici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.
- "E vrun paznic în cetate.
Ştefan Vodă... El mi-ar da!"
- "Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa."
- "Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?
Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nhită-n sec."
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: "Dobre ciolovec!"
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.
Şi bum-bum, apoi cu tunul,
- "Fire-ar ei de râs, poleci,
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai deoparte, tu, Berheci,
Că ni-l sparg, cu-mpuşcătura -
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura."
Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi eiŞ
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.
Şi-au bătut o săptpmână
Leşii-n zid; dar, zidul, prost,
Sta la loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână,
Cu-n pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând - copacii.
Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-al pofti la ei la masă,
Şi flămând - vai, ce mai spui -
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.
"Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că perim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce."
După ce-au cetit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
- "Măi poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că - vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!"
Iată poarta se descuie.
Leşii-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi -
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi.
Onofrei ridică tonul:
"Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!"
Cu sprâncenile-ncruntate
Strigă Rex: - "Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?"
- Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, periră doi."
Rex făcu o mutră lungă
De credeai că vrea să-mpungă.
- "Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii?" - "Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti."
- "Domnul unde-i?" - "E-n Suceava."
- "Dar poporul?" - "La Plăeşti."
- "Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?"
- "Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Ăştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă.
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!"
- "Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate!" - "Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă si-alta goală;
Nicio pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă -
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!"
Rex atunci: - "Vă tai grămadă!"
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentr-un pol şi două ruble!
Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: - "Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână."
Şi-aprinzând chibritu-n pipă,
Mulţumit privea la fum.
- "Onofrei, să-mi spui acum",
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
"Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?
Dar glumesc aşa! Mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşartă?
O văzui numaidecât -
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş, şi pâne toate?"
- "Brânză nu, dar am pogace
Şi-usturoi, măria ta."
- "Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui îi place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?"
Şi-apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe Rex, cu toţii rup, -
- "Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!"
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.
Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi cetesc ce-a scris Neculcea.
vineri, 3 decembrie 2010
The Golden Pot (Ulciorul de aur)
I've long looked for an e-book of my favorite fairytale since I was a child. I've talked about it before, here. I found several, but none of the translations was to my liking. The physical format of the book was also long gone from every shop I searched in. Eventually I ordered one from far far away, but in the meanwhile finally found an online English version of The Golden Pot which didn't hack away the story's feeling. I enjoy it quite a bit more than the paperback one I came to own.
To keep this short, here is the link where you can find this good and free rendition of a wonderful story. I recommend it heartily:
http://www.horrormasters.com/Text/a0355.pdf
To keep this short, here is the link where you can find this good and free rendition of a wonderful story. I recommend it heartily:
http://www.horrormasters.com/Text/a0355.pdf
luni, 29 noiembrie 2010
On movies, sacred time and marriage
Reading some film interpretation theory, I came across "Pursuits of happiness: the Hollywood comedy of remarriage" by Stanley Cavell. It tells the tales of Hollywood's typical romantic comedy where the estranged couple is reborn from its ashes. Focusing on seven such films made between 1934 and 1949, this work is still quite actual.
"A running quarrel is forcing apart a pair who recognize themselves as having known one another forever, that is from the beginning, not just in the past but in a period before there was a past, before history. This naturally presents itself as having shared childhood together, suggesting that they are brother and sister. They have discovered their sexuality together and find themselves required to enter this realm at roughly the same time that they are required to enter the social realm, as if the sexual and the social are to legitimize one another. This is the beginning of history, of an unending quarrel. The joining of the sexual and the social is called marriage. Something evidently internal to the task of marriage causes trouble in paradise - as if marriage, which was to be a ratification, is itself in need of ratification. So marriage has its disappointment - call this its impotence to domesticate sexuality without discouraging it, or its stupidity in the face of the riddle of intimacy, which repels where it attacks, or in the face of the puzzle of ecstasy, which is violent while it is tender, as if the leopard should lie down with the lamb. And the disappointment seeks revenge, a revenge, as it were, for having made one discover one's incompleteness, one's transience, one's homelessness." (Cavell, Pursuits of happiness: The Hollywood comedy of remarriage, Harvard University Press, Cambridge, 1981, p 31).
This passage came to my attention for the way the author refers to the time before time in one's individual history. It strikes me as essentially being what Mircea Eliade used to call illo tempore of one's personal mythology, the sacred time from before time and "history" begins. Regarding the cinematic industry, Eliade called it a "dream factory" in relation to archetype and myth-activating phenomenology of (post)modern man. It is rather interesting that the romantic feelings are one of the last fields in which the sacred sense of time, nostalgia of origins and all the other myth-related mechanisms described by Eliade seem to still function. As if love in its romantic sense is one of the last major myths not completely de-mythizised. Perhaps that could be a reason for it being the most common media content.
The second part of the transcribed fragment is again, a classic ingredient in movies nowadays also. The marriage that complicates and un-stabilizes things instead of settling them. The never ending dispute between prophets of marriage's demise or its endurance. Dispute similar with Nietzsche's "God is dead" versus religious revival. And what is more typical to post-modernity's discourse that its critical gaze cast on towards itself? Re-analyzing every pre-given data, re-estimating every gain, questioning every structure. When this meets the emotional register of romantic feelings, nostalgia, "love-makes-someone-a-better-person mythology" and sacred time, we have, again, the recipe for the type of movie made of modern angst: desperate to find peace, but bitterly hacking every detail of what it desires through its magnifying scope. Of course, the viewer does get some kind of satisfaction in the end, and all the doubts lead back to the original unity. Worked in the '30s, works now. Seems fit that all the gallop was named in Cavell's work "Pursuits of happiness". All the emotional drama is, in the end, the way the world understands and defines the concept of happiness today and what it thinks it should search for.
"A running quarrel is forcing apart a pair who recognize themselves as having known one another forever, that is from the beginning, not just in the past but in a period before there was a past, before history. This naturally presents itself as having shared childhood together, suggesting that they are brother and sister. They have discovered their sexuality together and find themselves required to enter this realm at roughly the same time that they are required to enter the social realm, as if the sexual and the social are to legitimize one another. This is the beginning of history, of an unending quarrel. The joining of the sexual and the social is called marriage. Something evidently internal to the task of marriage causes trouble in paradise - as if marriage, which was to be a ratification, is itself in need of ratification. So marriage has its disappointment - call this its impotence to domesticate sexuality without discouraging it, or its stupidity in the face of the riddle of intimacy, which repels where it attacks, or in the face of the puzzle of ecstasy, which is violent while it is tender, as if the leopard should lie down with the lamb. And the disappointment seeks revenge, a revenge, as it were, for having made one discover one's incompleteness, one's transience, one's homelessness." (Cavell, Pursuits of happiness: The Hollywood comedy of remarriage, Harvard University Press, Cambridge, 1981, p 31).
This passage came to my attention for the way the author refers to the time before time in one's individual history. It strikes me as essentially being what Mircea Eliade used to call illo tempore of one's personal mythology, the sacred time from before time and "history" begins. Regarding the cinematic industry, Eliade called it a "dream factory" in relation to archetype and myth-activating phenomenology of (post)modern man. It is rather interesting that the romantic feelings are one of the last fields in which the sacred sense of time, nostalgia of origins and all the other myth-related mechanisms described by Eliade seem to still function. As if love in its romantic sense is one of the last major myths not completely de-mythizised. Perhaps that could be a reason for it being the most common media content.
The second part of the transcribed fragment is again, a classic ingredient in movies nowadays also. The marriage that complicates and un-stabilizes things instead of settling them. The never ending dispute between prophets of marriage's demise or its endurance. Dispute similar with Nietzsche's "God is dead" versus religious revival. And what is more typical to post-modernity's discourse that its critical gaze cast on towards itself? Re-analyzing every pre-given data, re-estimating every gain, questioning every structure. When this meets the emotional register of romantic feelings, nostalgia, "love-makes-someone-a-better-person mythology" and sacred time, we have, again, the recipe for the type of movie made of modern angst: desperate to find peace, but bitterly hacking every detail of what it desires through its magnifying scope. Of course, the viewer does get some kind of satisfaction in the end, and all the doubts lead back to the original unity. Worked in the '30s, works now. Seems fit that all the gallop was named in Cavell's work "Pursuits of happiness". All the emotional drama is, in the end, the way the world understands and defines the concept of happiness today and what it thinks it should search for.
marți, 5 octombrie 2010
Common sense samples from Romanian fairytales
The English version of the previous post:
Ioan Pop-Reteganul, Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucharest, Minerva Publishing House, 1970.
Ioan Pop-Reteganul is one of Romania's most notable folklorists. He gathered the stories in this book from the Occidental Carpathians for over three decades.
"The Lord of the Heavens is much more merciful than earthly lords" (Line belonging to the Fairy of the Waters, p 8)
About a beautiful girl: "Anyone would not have hungered anymore, and he wouldn't even remember hunger forevermore, just looking at her." (p 18)
"But so is the Romanian: he endures as much as he can; it is better for him to suffer than to lose his temper, for heaven have mercy on the one that makes the Romanian get angry." (p 37)
"man is only half man until he weds" (p 41)
"Fate has nevertheless fated otherwise." (p 66)
About a dead man: "her man, may he be forgiven and stay where he evening-ed" (p 70)
"Man of nothing is the one who dares spoil the ways of the country." (p 78)
"I notice than even a thief going stealing says God help." (p 81)
"Remember my son, said the old man, you'll walk and walk until you'll reach the longing field, and there you shall be struck by longing for mother, sister, brothers, friends and acquaintances; for if you will not play this fiddle, you will be forced to tun back for longing." (p 85)
The hero to the princess thanking him for delivering her from distress: "If I had not rescued you I would have perished myself, not being able to ever forget you." (p 106)
"And then, as you well know, as many countries as many kings, so it was from the old times, every country had its king and every village its priest and things went smoothly; today, of course, cannot be like that any more, for the world became evil and people became poor; one king needs more than one country and one priest more than one village and still they can't be seen content." (p 119)
"And with enemies the fight was to the death, for emperors fight not as sheepherders, to have a lil' fight or two and then sit together; no, they fight like bucks, head to head till one can't move anymore, his army to be more precise, for the emperors just sit and watch and then they make peace and are good friends." (p 120)
"No living man, may he even be a Lord, should set himself against fate." (p 147)
"I'm not a man to believe lies, especially about beautiful girls I want to hear no badmouthing, for even if I hear it I believe it not." (p 148)
"... lies will not get you far, you may reach dinner or lunch with them, but both very rarely." (p 153)
"... for I'm not since snails, I'm since tales." (p 206)
The thinnest horse in the group (the wonder-steed undercover): "Master, set a huge fire, to let gather a big pile of embers so I can soothe my hunger, and then you shall see what kind of a horse you chose." (p 235)
The finish of a story: "And he went and became king in his father in law's place, and he rules with wisdom and with justice; now he is no more, he died altogether with justice, may God rest them both!" (p 237)
"But none of them could come, one said hee and one said nay and the other so forth, you know how man is when he sets about not helping: he lies so much that the sun holds still and the moon hides behind a cloud for shame. He lies so much that you stand and listen and almost believe, nay, you even do believe him until you remember he's human." (p 238).
Ioan Pop-Reteganul, Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucharest, Minerva Publishing House, 1970.
Ioan Pop-Reteganul is one of Romania's most notable folklorists. He gathered the stories in this book from the Occidental Carpathians for over three decades.
"The Lord of the Heavens is much more merciful than earthly lords" (Line belonging to the Fairy of the Waters, p 8)
About a beautiful girl: "Anyone would not have hungered anymore, and he wouldn't even remember hunger forevermore, just looking at her." (p 18)
"But so is the Romanian: he endures as much as he can; it is better for him to suffer than to lose his temper, for heaven have mercy on the one that makes the Romanian get angry." (p 37)
"man is only half man until he weds" (p 41)
"Fate has nevertheless fated otherwise." (p 66)
About a dead man: "her man, may he be forgiven and stay where he evening-ed" (p 70)
"Man of nothing is the one who dares spoil the ways of the country." (p 78)
"I notice than even a thief going stealing says God help." (p 81)
"Remember my son, said the old man, you'll walk and walk until you'll reach the longing field, and there you shall be struck by longing for mother, sister, brothers, friends and acquaintances; for if you will not play this fiddle, you will be forced to tun back for longing." (p 85)
The hero to the princess thanking him for delivering her from distress: "If I had not rescued you I would have perished myself, not being able to ever forget you." (p 106)
"And then, as you well know, as many countries as many kings, so it was from the old times, every country had its king and every village its priest and things went smoothly; today, of course, cannot be like that any more, for the world became evil and people became poor; one king needs more than one country and one priest more than one village and still they can't be seen content." (p 119)
"And with enemies the fight was to the death, for emperors fight not as sheepherders, to have a lil' fight or two and then sit together; no, they fight like bucks, head to head till one can't move anymore, his army to be more precise, for the emperors just sit and watch and then they make peace and are good friends." (p 120)
"No living man, may he even be a Lord, should set himself against fate." (p 147)
"I'm not a man to believe lies, especially about beautiful girls I want to hear no badmouthing, for even if I hear it I believe it not." (p 148)
"... lies will not get you far, you may reach dinner or lunch with them, but both very rarely." (p 153)
"... for I'm not since snails, I'm since tales." (p 206)
The thinnest horse in the group (the wonder-steed undercover): "Master, set a huge fire, to let gather a big pile of embers so I can soothe my hunger, and then you shall see what kind of a horse you chose." (p 235)
The finish of a story: "And he went and became king in his father in law's place, and he rules with wisdom and with justice; now he is no more, he died altogether with justice, may God rest them both!" (p 237)
"But none of them could come, one said hee and one said nay and the other so forth, you know how man is when he sets about not helping: he lies so much that the sun holds still and the moon hides behind a cloud for shame. He lies so much that you stand and listen and almost believe, nay, you even do believe him until you remember he's human." (p 238).
luni, 4 octombrie 2010
Mostre de bun simţ din basmele ţării
Ioan Pop-Reteganul – Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
Ioan Pop-Reteganul, unul din cei mai de seamă folclorişti români, a cules timp de peste 30 de ani de peste Carpaţi poveştile cuprinse aici.
„Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti” (replică a Zânei Apelor, p 8).
Despre o fată frumoasă „Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând, uitându-se la ea.” (p 18).
„Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de cela care face pe român să-şi iasă din sărite.” (p 27)
„omul e numai jumătate de om până nu se însoară” (p 41)
„Ursita însă a ursit almintrelea.” (p 66)
Despre un om mort: „că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat” (p 70)
„Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei” (p 78)
„bag seama că şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută” (p 81)
„Ţine minte fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor.” (p 85)
Voinicul către fata de împărat ce îi mulţumea că o scăpase din primejsie: „De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputând să te uit în veci.” (p 106)
„Apoi, precum bine ştiţi d-voastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable: astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.” (p 119).
„Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni.” (p 120)
„Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier” (p 147)
„Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fete frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred.” (p 148)
„cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci” (p 153)
„că eu nu-s de când fereştile, ci eu îs de când poveştile” (p 206)
Calul cel mai slab din herghelie (murg năzdrăvan undercover): „Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.” (p 235)
Deznodământul: „S-a şi dus, şi a rămas împărat în locul lui socru-său, şi a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit de o dată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!” (p 237)
„Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi d-voastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până-ţi aduci aminte că-i om.” (p 238).
Ioan Pop-Reteganul, unul din cei mai de seamă folclorişti români, a cules timp de peste 30 de ani de peste Carpaţi poveştile cuprinse aici.
„Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti” (replică a Zânei Apelor, p 8).
Despre o fată frumoasă „Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând, uitându-se la ea.” (p 18).
„Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de cela care face pe român să-şi iasă din sărite.” (p 27)
„omul e numai jumătate de om până nu se însoară” (p 41)
„Ursita însă a ursit almintrelea.” (p 66)
Despre un om mort: „că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat” (p 70)
„Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei” (p 78)
„bag seama că şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută” (p 81)
„Ţine minte fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor.” (p 85)
Voinicul către fata de împărat ce îi mulţumea că o scăpase din primejsie: „De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputând să te uit în veci.” (p 106)
„Apoi, precum bine ştiţi d-voastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable: astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.” (p 119).
„Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni.” (p 120)
„Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier” (p 147)
„Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fete frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred.” (p 148)
„cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci” (p 153)
„că eu nu-s de când fereştile, ci eu îs de când poveştile” (p 206)
Calul cel mai slab din herghelie (murg năzdrăvan undercover): „Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.” (p 235)
Deznodământul: „S-a şi dus, şi a rămas împărat în locul lui socru-său, şi a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit de o dată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!” (p 237)
„Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi d-voastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până-ţi aduci aminte că-i om.” (p 238).
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)