Leapşă online

Mi s-a transmis, via Laura, obligaţia de a răspunde la câteva întrebări privind felul în care citesc. O voi face cu plăcere.

Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Îmi plac semnele de carte. Îmi plac atât de mult încât nu le folosesc de teamă să nu le stric. Sunt de pus deoparte şi de privit din când în când. Sau de dăruit.
Îndoit paginile?!?! În niciun caz. Nu am depăşit încă faza cărţii-obiect de cult, probabil. Sunt puţin maniacală când vine vorba de a citi cu grijă pentru a nu deteriora cartea. În general, îmi place ordinea şi nu pot face mai nimic în alte condiţii (dar n-a fost mereu aşa). Oricum, cert este că domnul Geană ar fi mândru de mine în privinţa conservării fizice a cărţilor (pentru cunoscători). Şi-aşa mă întristează când văd cum se strică cu toate măsurile de precauţie luate, măcar să nu mai contribui şi eu la asta.
Dacă e beletristică, pun ca semn ce am la îndemână. Clame de păr, bonul de la librărie, pliante etc. Dacă e orice altceva, folosesc ultima pagină din conspectul aferent (am spus că sunt organizată :D).

Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Da, în decembrie a fost ziua mea şi am primit mai multe. Îmi vin acum în minte două. Prima este "Prinţese date uitării sau necunoscute", de Lechermeier şi Dautremer (o operă de artă cu totul, şi ce e cel mai frumos e că a fost însoţită de o poezea despre mine scrisă caligrafic cu tuş pe prima pagină, în acelaşi stil cu restul cărţii, părând că face parte din celelalte, fiecare pagină fiind o descriere lirică încadrată de desene superbe), iar a doua este romanul "Eva Luna" de Isabel Allende (pe care n-am apucat încă să-l citesc).

Citiţi în baie?

Nu. Mi-ar plăcea, ca idee, să citesc în cadă, însă ar fi prea complicat (cineva care să-mi aducă respectiv să-mi ia cartea, iar în plus mi-ar fi prea teamă că aburii o deteriorează).

V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Am scris beletristică (poezie şi teatru) şi o voi face din nou. În prezent, dincolo de inspiraţiile lirice de moment, lucrez la o carte pentru copii. În ceea ce priveşte cărţile "serioase" (ştiinţifice), mai am multă cale de umblat până când să îmi permit acest gând.

Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Sunt... de bază. Adică nu conţin nimic din ceea ce nu ar trebui să fie la baza lecturii. Sunt foarte utile cu alte cuvinte, dar nu mă impresionează excesiv. Alt detaliu legat de tendinţele mele organizatorice: îmi place să ţin cărţile din aceeaşi colecţie unele lângă altele în bibliotecă.


Care este cartea preferată?

Împărtăşesc starea de spirit a Laurei, care în liceu credea în cărţi preferate. Automat, ele m-au definit în bună măsură şi au contribuit la formarea mea. Dar până la urmă, a fost hazard: dacă nu erau acele cărţi ar fi fost altele. Şi poate că rezultatul nici nu s-ar fi schimbat prea mult. Evident că am acum un ataşament emoţional deosebit pentru unele dintre ele, dar asta nu schimbă faptul că astăzi prefer să le văd în contextul în care au fost scrise şi în care sunt receptate. Ca exemple, îmi vin acum în minte "Noaptea de sânziene" (asta m-a marcat cel mai mult), "Pădurea spânzuraţilor", "Doamna Bovary", teatrul lui Blaga, "Domnişoara Christina", poezia lui Baudelaire... Mi-a plăcut mult, dintre cele recente, "Viaţa lui Pi" de Yann Martel. Şi mi-a mai plăcut şi "Golem" (de Gustav Meyrink) pentru că e singura carte întâlnită până acum unde apare un personaj cu numele meu care nu e nici prostituată, nici măicuţă, nici babă.

Dar cel mai mult m-a marcat povestea "Ulciorul de aur" a lui E.T.A. Hoffman. Nu am inclus-o mai sus pentru că am citit-o înainte să merg la şcoală. Poate tocmai de aceea impactul a fost aşa de mare, pentru că s-a produs când nu aveam niciun fel de bariere mentale construite. Cartea e de altfel foarte complexă (în niciun caz o lectură pentru vârsta de cinci-şase ani), iar mama mi-a spus că a studiat-o la litere timp de un an. E plină de simboluri şi necesită cunoştinţe avansate de istoria religiilor pentru a fi descifrată (pe care nici acum nu le am cum trebuie). Iar povestea are o pasiune brutală şi stranie, mistuitoare. Ce se întâmplă când o asimilezi în prima copilărie, fără să o înţelegi pe deplin? Păi îţi sădeşte în suflet multe chestii necunoscute, dar care se vor trezi violent mai târziu. Îţi pune în tine un dor de ceva ce nu ştii ce e şi unde se găseşte. Îţi modelează un fel de a simţi şi mai ales de a observa lumea care nu coresunde întru totul structurilor adecvate realului. Aprinde un foc la lumina căruia lucrurile arată altfel. Nu ştiu dacă e bine sau rău că s-a întâmplat aşa. Ştiu doar că nu aş fi fost aceeaşi fără lectura asta, făcută la acea vârstă.
Nu că m-aş compara cu Eliade, dar "Ulciorul de aur" este camera mea Sambo.

Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Cred că recitirea unor cărţi e utilă. Mama citeşte "Fraţii Karamazov" de fiecare dată când se împlinesc zece ani de la ultima citire şi spune că mereu înţelege altfel, mai mult, cartea. Aş vrea să fac şi eu asta.

În rest, le mai recitesc pe cele de care m-am ataşat. Beletristica lui Eliade, a lui Culianu, poezia în general. De "Ulciorul de aur" încerc să nu mă ating mai des de o dată la câţiva ani. În primul rând pentru că mă consumă excesiv, iar în al doilea rând pentru că mi-e teamă că dacă aş citi-o prea des ar eşua în a mă consuma.

Ce părere aţi avea de autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred că mă entuziasmează prea mult ideea. Cel puţin până acum nu am simţit asemenea dorinţe. Sunt convinsă că mulţi dintre autorii pe care îi apreciez sunt companii interesante şi că mi-ar plăcea să-i cunosc, însă nu ca rezultat al lecturii cărţilor lor. Cartea şi dorinţa de a vorbi cu ei sunt ambele cauze ale aceleiaşi calităţi, şi nu se condiţionează cauzal reciproc.

Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Îmi temperez această dispoziţie. Îmi place, dar lipsa de timp şi de atmosferă şi de companie potrivită mă împiedică deseori. Şi, în plus, nu voi uita prea curând cât de prost m-am simţit când, în facultate, la un seminar al Andreei Moldoveanu (Bob), povestind entuziasmată despre un roman care îmi plăcea, am constatat că au trecut cele două ore iar domnişoara de la catedră nu apucase să spună mai nimic...

Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Nu prea mai am timp să citesc de plăcere. Când vreau totuşi să mă relaxez recitesc poezie. În rest, citesc ce "trebuie", ce era de ceva timp pe "the to do list". Dar asta nu înseamnă că nu găsesc plăcute şi lecturile derivate din necesitatea raţională.

Care credeţi că e o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu mă pot hotărî. Poate cea indicată şi de Laura, "1984". Poate "Noi" a lui Evgheni Zamiatin (precursor al lui Orwell). Poate "Crimă şi pedeapsă". Poate "Noaptea de sânziene". Fiecare te face să vezi dincolo de orizontul propriu, dar în sensuri diferite (Orwell şi Zamiatin politic, Dostoievski uman, Eliade ca structură spaţiu-timp)... nu pot să aleg.

Care este locul preferat pentru lectură?

La birou, ca să îmi pot scrie şi conspectele. Beletristica pe canapea sau în pat, ca să stau mai comod. Cînd mă aflu sub presiunea timpului şi trebuie să citesc peste 12 ore neîntrerupt, locurile de citit devin problematice, iar eu trebuie să devin tot mai creativă. Schimbând poziţiile pe măsură ce tot mai multe părţi îmi amorţesc, ajung uneori să citesc din pat, cu cartea şi mâinile şi capul atârnând pe podea.

Mi-ar plăcea să citesc într-o cafenea, dar mi-a fost mereu teamă să merg undeva singură.
Sălile de lectură nu-mi plac pentru că îţi limitează poziţiile disponibile. Le evit pe cât posibil. Cel puţin până când voi primi o dispensă specială de a sta cu picioarele pe masa de citit :).

Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde de dispoziţie. Când citesc beletristică în mod cert nu, pentru că o astfel de lectură îmi antrenează şi emoţiile. Iar când citesc altceva şi vreau şi muzică, nu se poate decât clasică sau jazz, oricum, ceva fără cuvinte, pentru că nu mă pot concentra la două construcţii lingvistice simultan, şi nici să ignor una. Nu prea sunt multitasking.

Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Chiar des. E vorba de cele care nu se găsesc în librării şi mai ales de articole. Prefer totuşi, dacă am de ales, formatul fizic (în principal din acelaşi motiv al libertăţii de mişcare şi de poziţionare).

Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

La bibliotecă avem voie să împrumutăm maximum trei cărţi pe saptămână, iar eu aş simţi că pierd ceva dacă nu aş abuza complet de acest drept. Iar apoi mă simt prea prost să le dau înapoi necitite, aşa că mă străduiesc să le termin. În concluzie nu prea am timp de cărţile cumpărate. Decât în vacanţe, când recuperez.
Şi împrumut des cărţi şi de la prieteni. Dar pe alea îmi permit să le ţin mai mult. Mult mai mult (cu scuzele necesare) :).

O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

Nu ştiu ce să mai adaug faţă de ce am spus deja. Sunt ca oamenii, fiecare e altfel, pe multe le apreciezi, şi totuşi poţi şi trebuie să vezi la fiecare "the bigger picture". Şi mai sunt cele de care ai apucat deja să te ataşezi aşa că nu vrei să mai aplici privirea critică.


Transmit invitaţia mai departe lui Ştefan şi Laetiţiei. Deşi am dubii serioase că îi vor da curs. Ştefan nu pare amator de acest gen de expuneri, iar blogul Laetiţiei e de poezie.

Despre ursuleţi şi oameni

„One of the primary examples of this comfort culture that I discuss throughout this book is the teddy bear. While teddy bears have a long history in American culture since the time of Theodore Roosevelt, they have emerged as particular kinds of icons in the past two decades. No context of loss seems to be complete today without teddy bears with particular insignia. This started in the beginning years of the AIDS crisis in the early 1980 when people began to give teddy bears to people who were sick with AIDS, and the teddy bear has been increasingly deployed as a commodity of grief since that time. Over the course of the late twentieth century, teddy bears were made larger and less like actual bears, their arms sewn in overstretched poses as if asking for a hug. It is important to note that this recent consumerism of teddy bears is aimed not at children but at adult consumers, and it carries with it the effect of infantilization. These teddy bears are thus primarily objects that are intended to provide comfort to people, to convey the message that one can and will feel better. It is notable that after the events of 9/11, many organizations distributed Teddy Bears in New York City. In the first day after the attacks, when the Salvation Army organized to help people who were returning to the city after being evacuated to places like New Jersey, they greeted them with teddy bears.”
(Marita Sturken, Tourists of History: Memory, Kitsch and Consumerism from Oklahoma City to Ground Zero, Duke University Press, Durham, 2007, pag 6-7).

Nu-mi revin din ridicolul situaţiei. Îmi imaginez scena: dezastru naţional, trupe speciale mobilizate care găsesc soluţia perfectă: să asalteze totul cu ursuleţi şi să facă lumea mai bună. Cred că teroriştii ar fi renunţat la planul lor, impresionaţi până în străfundul sufletului, dacă ar fi ştiut ce nevoie imensă de ursuleţi va declanşa fapta lor rea.

Şi as propos de infantilizare, cred că presiunea pentru ea se exercită social mai mult asupra femeilor. Nu cred că bărbaţii primesc prea des ursuleţi.

Îmi amintesc acum de imaginea feminităţii ideale din filmele anilor '50-'60. Femeia-înger, cu ochii foarte mari, foarte miraţi (şi ea era obligatoriu mirată în continuu), eventual înlăcrimaţi şi visători, cu voce piţigăiată de fetiţă şi cu gesturi corespunzătoare. Inocenţa întruchipată. N-aş putea spune exact de ce, dar am senzaţia că omenirea nu a depăşit încă momentul.