Propunere de spart gheaţa (apropo de the rat race)

Metafora vieţii privită ca "the rat race" e deja clişeu. Aici, o altă perspectivă.

Nu am citit-o recent, dar m-a bântuit săptămânile astea: Cursa de şoareci a doctorului Mayow a lui Culianu.

Vorbind iniţial despre un experiment socio-biologist al medicului Mayow, care e posibil să fi existat sau nu, autorul fixează coordonatele a ceea ce a fost numit "condiţia umană". Câteva extracte, în ordinea desfăşurării lor, întreruptă aici:

"Astăzi, de pildă, ei supun şoarecii, singuri sau în cupluri, unor condiţii de stress crescând, cauzat de un zgomot comparabil cu cel al frigiderului meu, doar că din ce în ce mai puternic. Şoarecii singuri îşi pierd somnul şi libido-ul şi în cele din urmă mor; cuplurile, dimpotrivă, încep să se bată, îşi ling rănile şi supravieţuiesc, atât cât ţine viaţa lor de şoareci. Ei folosesc acest exemplu spre a dovedi că e mai bine să te căsătoreşti decât să arzi, dar eu nu sunt deloc sigur că au dreptate."

"Depăşită ori nu, lecţia cursei de şoareci a Doctorului Mayow rămâne unică atâta vreme cât destinul personal al şoarecilor sau al oamenilor e în joc. [..] Deoarece cantitatea de aer de sub clopot era limitată, şoarecele răsufla din greu şi în scurtă vreme murea. În acelaşi timp, nivelul apei dinăuntrul clopotului, comparat cu nivelul apei dinafară, creştea, ceea ce înseamnă că şoarecele ardea oxigenul în timpul respiraţiei.
Aşa simplu şi nesofisticat cum se prezintă, experimentul e genial, după propria-mi părere, nu fiindcă marchează o dată în istoria ştiinţei, ci întrucât arată, între altele, că toate capcanele sunt construite numai pentru cei care sunt prinşi în ele şi, într-un mod mai general, că este foarte improbabil ca vreunul din aceştia să fi fost la rându-i construit fără o capcană.
Atât cât pot să-mi aduc aminte, am început să fiu deja teribil de tulburat de sunetul apei care se umflă de când aveam cincisprezece-şaisprezece ani. De atunci am încercat în zadar să mă obişnuiesc cu asta."

"În pofida tuturor cicatricelor pe care le păstrez de la precedentele-mi tentative de a evada, se pare că aparţin unei specii cu adevărat neîmblânzite, iar întâlnirea cu Mekor H. [ Pentru cei care nu ştiu, Mekor H este unul dintre numele pe care le ia zeiţa lui Culianu, care a fost văzută şi de către ceilalţi în preajma sa cu scurtă vreme înainte să fie asasinat. Cum ar spune el, care scria în toate nuvelele că o aşteaptă să-l ia, a venit şi l-a luat. - N.A.] mi-a agravat cazul într-un hal fără de hal. Orice ar fi - îmi spuneam mie însumi eroic - mă voi lupta iarăşi cu toată tenacitatea unui rozător sănătos împotriva gratiilor, a apei şi a sticlei de la propria-mi cursă de şoareci a doctorului Mayow, dus fiind de un simţământ confuz de furie, deznădejde şi, prentru scurt timp, de o imensă bucurie."

"Fireşte, în natură ar putea exista şi experimente mult mai complicate, de pildă şoareci având capcanele construite înlăuntrul lor, astfel că avem de-a face cu unul în loc de două obiecte. [..] Desigur, şoarecii nu sunt atât de nesăbuiţi ca să se rănească încercând să fugă, dar vor foarte adânc în inimile lor să dobândească şansa de-a fi nesăbuiţi. Singura problemă este: cât timp ar trece până să se potolească, să devină apatici, să uite tot înafara bucăţelei lor de brânză, să se tolănească inerţi şi să viseze nu mai mult decât pot vedea din cursa lor, adică alte curse cu şoareci în ele?"

"Toate acestea ar putea părea în fond nişte chestii foarte egoiste, dacă totul se reducea la un pretext ca să devii nesăbuit, să te răneşti şi să extragi de aici oarece plăcere perversă. [Cum ar spune un Freud, de exemplu - N.A.] În realitate, şoarecii au nişte mecanisme mult mai complicate: sunt plănuiţi ca să aibă o infinită capacitate de duioşie, o nesfârşită admiraţie pentru frumuseţe şi mai multe în genul ăsta, lucruri care mai mult ca sigur nu sunt împărtăşite şi de capcanele neînsufleţite. Comportamentul unei şoarece poate fi uneori surprinzător de anti-hedonist şi chiar aşa s-a şi întâmplat cu mine [..].
Şoarecii îşi aleg o regină şi cu toate că o adoră, ştiu că şi reginele se află într-o cursă. După doctrina lor, numai zeii sunt, se pare, socotiţi a nu avea curse, dar nimeni n-a mai văzut demutl un zeu. Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. [..] Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.
Pe de altă parte, ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu ea: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.
Nu-mi prea dădeam seama la ce să mă aştept: îi vedeam foarte bine chipul graţios înlăuntrul clopotului simetric şi al cuştii, dar credeam că de-ar fi fost să scap, aş fi putut s-o ajut şi pe ea să scape. Astfel, încercând s-o cruţ de spectacolul dezgustător al unui şoarece rănit de toate acele obiecte blestemate care alcătuiesc cursa, lucram în timp ce ea dormea sau se uita în altă parte. [..] Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. [..]
Într-un fel, fireşte, ştiam că întrebarea era fără temei: nimeni n-a văzut vreodată ceva atât de neobişnuit precum un şoarece liber, fără cursa în care apa urcă scoţând un sunet inconfundabil. Cum ţi l-aş putea descrie ţie, graţioasă zee, dat fiind că e un sunet pe care fiinţele de felul tău n-au cum să-l audă?"

"De curând, pe când îmi lingeam rănile în noapte (apa ridicându-se, un fel de lumină selenară, tu întorcându-ţi faţa şi pe ţevi nici un şuierat), întregul adevăr mi-a trecut prin minte într-o străfulgerare. Acel inconfundabil zumzet era sunetul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună cu tine, al mădularelor tale agile şi zvelte, al pleoapelor tale închizându-se şi al tălpilor tale mici călcând prin iarbă.
Atunci mi-a trăsnit o idee care părea la început atât de teribilă încât aş fi alungat-o pe dată, de-ar fi fost fie şi numai pentru că aud apa aceea umflându-se chiar acum şi sunt sigur că nu mă înşel.
Sunetul pe care-l scoate e sunetul tău, eşti chiar tu.
Niciodată nu m-am gândit că poţi fi atât de frumoasă, atât de frumoasă şi de înspăimântătoare.
Ştiu că ne vom întâlni într-un fel de agonie, când sunetul va deveni parte din mine însumi, iar eu voi deveni acel sunet.
Va fi o clipă foarte scurtă şi atunci - nu contează dacă ai fost aici doar pentru mine sau pentru noi toţi - nu ne vom mai despărţi niciodată.
Voi avea ochii tăi albaştri ca să privesc prin ei, părăsind undeva ochii unui şoarece sufocat în cursa de şoareci a doctorului Mayow."

Post-modernitatea insistă asupra condiţiei umane văzută ca "rat race". Fireşte, prin asta se înţelege fie competiţia acerbă, înnebunitoare printr-un labirint, cu tot cu dezolarea care o însoţeşte (curios cum teoriile postmoderne sunt încărcate de dezolare şi de strigăte mute după nişte chestii care lipsesc, deşi treaba acelor teorii e tocmai negarea chestiilor absente), fie afirmări mai sigure de sine şi mai arogante a puţinului care o animă (pe post-modernitate, definită aici formal drept chintesenţă a poziţiilor cu trecere ale timpului nostru). Un astfel de jubileu exprimat tot prin metafora cursei de şoareci este efectul Coolidge (un experiment cu iz socio-biologist care se vrea a fi o legitimare cvasi-ştiinţifică a poligamiei). Pe scurt, este vorba despre tendinţa şoarecilor care s-au împerecheat până la epuizare să devină din nou activi în momentul în care un nou posibil partener este introdus în cuşcă. De aici cică fiinţele vii (în frunte cu omul) au ca natură poligamia iar civilitatea e o îngrădire brutală şi ignorantă a acestei naturi. Mda.

Deci putem să vedem viaţa drept o cursă de şoareci, pentru că e metafora cea mai în uz. Şi, de aici, putem să privim lucrurile ca o evadare din istorie (precum Culianu şi maestrul său), putem să vedem cuşca drept un compus a acelor lucruri cu care post-modernitatea se mândreşte (în frunte cu bucăţica de brânză, chiar în forme foarte sofisticate şi abstracte), sau... putem să găsim motive să ne transformăm în maimuţe.

E o chestiune de gust, presupun.