Ireversibilitatea ascunsă (sau despre black and white)

Să vedem mai întâi ce zice Herr Weber despre cei care nu admit să opteze între o parte şi alta din multitudinea de valori disponibile, adică despre cei care în numele relativismului refuză să decidă care valoare este, pentru ei, de partea "binelui" şi care e de partea "răului".

"Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valorilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un "relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care (în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip "organicist")." (Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed Polirom, Iaşi, 2001, pag 151-152).

În adaos, ştim deja de la Sartori (cu al său Homo videns) că hiperrealitatea specifică erei postmoderne (prin televiziune sau, de fapt, în mod extins, ceea ce a fost numit ciberspaţiu) ne atacă mecanismele gândirii în sensul tradiţional al conceptului. Adică nu doar că imaginile iau locul conceptelor, dar nu mai avem simţul ireversibilităţii (sintagma îmi aparţine, Sartori a spus că nu mai avem gândire discursivă). Nu mai pricepem că optarea între A şi B este - în chestiunile importante - o decizie ultimă. Care ne defineşte.

Cu alte cuvinte, civilizaţia actuală supraproblematizează şi relativizează şi ne dă iluzia că există gri şi ne ia claritatea asupra problemelor ultime. Nu mai vedem caracterul lor ultim, nu mai înţelegem ce e ireversibilitatea, ce e finalitatea. În cuvintele lui Sartori, hiperrealitatea ne despoaie de capacitatea unei gândiri discursive şi, automat, logice (de tip A rezultă B), necesară, cu tot abstractul ei reductiv. Pentru că postmodernitatea procedează aici la fel ca şi în domeniul valorilor: deconstruieşte şi repudiază pe criteriul unei suprasimplificări (critică, desigur, întemeiată, cel puţin parţial), dar nu pune nimic în loc, lăsând doar haosul relativismului şi al supraproblematizărilor.
Si, până la urmă, chiar dacă operează cu fantasme (idei rupte din contextul empiric si abstractizate intenţionat pentru a servi drept categorii logice), gândirea tradiţională (logică, discursivă) are, totuşi, rolul de a face ordine. Adică nu simplificăm de dragul simplificării, aşteptând să vină postmodernitatea să ne explice că lucrurile sunt de fapt mai complicate de atât (dar fără să ne arate şi cum anume sunt ele aşa) ci pentru a ne face ordine în cap. Cu alte cuvinte simplificări pur instrumentale pentru a înţelege într-adevăr complexitatea.

Mergând în aceeaşi direcţie, riscăm nu doar să nu mai avem ordine în cap, ci şi să nu ne mai dăm seama de diferenţă. Moment în care s-ar ajunge la un dialog al surzilor. Sau, în imagini apocaliptice, la un nou Turn Babel.

Închei cu o replică dintr-un film facil, dar simpatic (Elizabethtown): "Why won't you have the courage to admit that things really are either black or white?". De obicei, la o astfel de întrebare (sau la orice întrebare al cărei răspuns implică o alegere, o optare) se răspunde, într-un efort deja automatizat de ascundere după deget, cu "E complicat..."