Despre intelectuali şi intelectualizare

Mi s-a întâmplat, nu fără tristeţe, să constat de multe ori lipsuri neaşteptate la oameni pe care-i admiram datorită intelectului lor şi vieţii dedicate cu fervoare studiului. Lipsuri în gândire, în gestionarea relaţiilor cu ceilalţi şi mai ales în maturitatea emoţională. Neaşteptate din cauza ideilor - probabil clişeistice - pe care le am despre prototipul pe care îl reprezintă. Uneori, acest gen de lipsuri, care tind să nu fie la fel de frecvent întâlnite în rândul oamenilor aşa-zis simpli, îi fac să devină ridicoli. Un atribut rar atins de sus-numiţii oameni simpli, pentru că ei nu se prea rup de contextul în care te aştepţi să se mişte. Chiar când îşi imaginează că îşi depăşesc perimetrul obişnuit, o fac într-un mod previzibil. Pe când imaturitatea emoţională întâlnită la oamenii cu o pregătire formidabilă şi cu o acuitate mentală impresionantă şochează. Şi sperie. Şi le dă straniul atribut de ridicol. Asta e partea generatoare de tristeţe.

Mi-am adus aminte de această observaţie mai veche în cadrul unei discuţii recente.

Apoi am dat peste pasajul următor din Huxley şi nu am vrut să mă abţin să îl reproduc (în ciuda mărimii poate nepotrivite pentru acest spaţiu):

"Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale - viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filosofiei, esteticii, criticii - constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frământatelor clipe ale vieţii. E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei, decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copii tăi. Viaţa e mult mai grea decât limba sanscrită, chimia sau ştiinţele economice. Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi, în sfârşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. Între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decât să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte o atât de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor sp uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicând diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplându-se, dansând, mergând la cinema, ascultând radio, iar alţii se cufundă în lectură şi manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sunt un drog mai eficient contra neplăcerilor decât băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment de post coitum triste. Mă văd silit să mărturisesc că până de curând am luat foarte în serios studiile, filosofia şi ştiinţa - toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de Căutarea Adevărului. Am considerat Căutarea Adevărului ca cea mai înaltă sarcină omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili oameni. Dar am început de vreun an să înţeleg că această frumoasă Căutare a Adevărului e doar o distracţie ca oricare alta, şi un înlocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sunt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei care se distrează. Am priceput de asemenea că urmărirea Adevărului e doar un nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii. Căutarea Adevărului e însă mult mai uşoară decât învăţarea artei de a trăi integral (în cadrul căreia, fireşte, Căutarea Adevărului va ocupa locul ei cuvenit, laolaltă cu celelalte distracţii, cum ar fi popicele sau căţăratul pe munte). Asta explică, dar nu justifică preferinţa mea continuă şi exagerată pentru viciile lecturilor informative şi ale generalizării abstracte. Voi avea vreodată capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotându-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral?" (Aldous Huxley, Punct şi contrapunct, Ed Cartea Românească, 1970, pag 395-396).

Pentru a evita să fiu înţeleasă greşit, menţionez că nu susţin necesitatea lipsei educaţiei sau altă aberaţie asemănătoare.

Chiar dacă nu se suprapune în totalitate pe ce am discutat aici, vă recomand un studiu despre neajunsurile educaţiei superioare, cu adnotări interesante, disponibil la http://radubaltasiu.blogspot.com/2009/12/disadvantages-of-elite-education-text.html