I've long looked for an e-book of my favorite fairytale since I was a child. I've talked about it before, here. I found several, but none of the translations was to my liking. The physical format of the book was also long gone from every shop I searched in. Eventually I ordered one from far far away, but in the meanwhile finally found an online English version of The Golden Pot which didn't hack away the story's feeling. I enjoy it quite a bit more than the paperback one I came to own.
To keep this short, here is the link where you can find this good and free rendition of a wonderful story. I recommend it heartily:
http://www.horrormasters.com/Text/a0355.pdf
Friday, December 3, 2010
Monday, November 29, 2010
On movies, sacred time and marriage
Reading some film interpretation theory, I came across "Pursuits of happiness: the Hollywood comedy of remarriage" by Stanley Cavell. It tells the tales of Hollywood's typical romantic comedy where the estranged couple is reborn from its ashes. Focusing on seven such films made between 1934 and 1949, this work is still quite actual.
Tuesday, October 5, 2010
Common sense samples from Romanian fairytales
The English version of the previous post:
Ioan Pop-Reteganul, Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucharest, Minerva Publishing House, 1970.
Ioan Pop-Reteganul is one of Romania's most notable folklorists. He gathered the stories in this book from the Occidental Carpathians for over three decades.
"The Lord of the Heavens is much more merciful than earthly lords" (Line belonging to the Fairy of the Waters, p 8)
About a beautiful girl: "Anyone would not have hungered anymore, and he wouldn't even remember hunger forevermore, just looking at her." (p 18)
"But so is the Romanian: he endures as much as he can; it is better for him to suffer than to lose his temper, for heaven have mercy on the one that makes the Romanian get angry." (p 37)
"man is only half man until he weds" (p 41)
"Fate has nevertheless fated otherwise." (p 66)
About a dead man: "her man, may he be forgiven and stay where he evening-ed" (p 70)
"Man of nothing is the one who dares spoil the ways of the country." (p 78)
"I notice than even a thief going stealing says God help." (p 81)
"Remember my son, said the old man, you'll walk and walk until you'll reach the longing field, and there you shall be struck by longing for mother, sister, brothers, friends and acquaintances; for if you will not play this fiddle, you will be forced to tun back for longing." (p 85)
The hero to the princess thanking him for delivering her from distress: "If I had not rescued you I would have perished myself, not being able to ever forget you." (p 106)
"And then, as you well know, as many countries as many kings, so it was from the old times, every country had its king and every village its priest and things went smoothly; today, of course, cannot be like that any more, for the world became evil and people became poor; one king needs more than one country and one priest more than one village and still they can't be seen content." (p 119)
"And with enemies the fight was to the death, for emperors fight not as sheepherders, to have a lil' fight or two and then sit together; no, they fight like bucks, head to head till one can't move anymore, his army to be more precise, for the emperors just sit and watch and then they make peace and are good friends." (p 120)
"No living man, may he even be a Lord, should set himself against fate." (p 147)
"I'm not a man to believe lies, especially about beautiful girls I want to hear no badmouthing, for even if I hear it I believe it not." (p 148)
"... lies will not get you far, you may reach dinner or lunch with them, but both very rarely." (p 153)
"... for I'm not since snails, I'm since tales." (p 206)
The thinnest horse in the group (the wonder-steed undercover): "Master, set a huge fire, to let gather a big pile of embers so I can soothe my hunger, and then you shall see what kind of a horse you chose." (p 235)
The finish of a story: "And he went and became king in his father in law's place, and he rules with wisdom and with justice; now he is no more, he died altogether with justice, may God rest them both!" (p 237)
"But none of them could come, one said hee and one said nay and the other so forth, you know how man is when he sets about not helping: he lies so much that the sun holds still and the moon hides behind a cloud for shame. He lies so much that you stand and listen and almost believe, nay, you even do believe him until you remember he's human." (p 238).
Ioan Pop-Reteganul, Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucharest, Minerva Publishing House, 1970.
Ioan Pop-Reteganul is one of Romania's most notable folklorists. He gathered the stories in this book from the Occidental Carpathians for over three decades.
"The Lord of the Heavens is much more merciful than earthly lords" (Line belonging to the Fairy of the Waters, p 8)
About a beautiful girl: "Anyone would not have hungered anymore, and he wouldn't even remember hunger forevermore, just looking at her." (p 18)
"But so is the Romanian: he endures as much as he can; it is better for him to suffer than to lose his temper, for heaven have mercy on the one that makes the Romanian get angry." (p 37)
"man is only half man until he weds" (p 41)
"Fate has nevertheless fated otherwise." (p 66)
About a dead man: "her man, may he be forgiven and stay where he evening-ed" (p 70)
"Man of nothing is the one who dares spoil the ways of the country." (p 78)
"I notice than even a thief going stealing says God help." (p 81)
"Remember my son, said the old man, you'll walk and walk until you'll reach the longing field, and there you shall be struck by longing for mother, sister, brothers, friends and acquaintances; for if you will not play this fiddle, you will be forced to tun back for longing." (p 85)
The hero to the princess thanking him for delivering her from distress: "If I had not rescued you I would have perished myself, not being able to ever forget you." (p 106)
"And then, as you well know, as many countries as many kings, so it was from the old times, every country had its king and every village its priest and things went smoothly; today, of course, cannot be like that any more, for the world became evil and people became poor; one king needs more than one country and one priest more than one village and still they can't be seen content." (p 119)
"And with enemies the fight was to the death, for emperors fight not as sheepherders, to have a lil' fight or two and then sit together; no, they fight like bucks, head to head till one can't move anymore, his army to be more precise, for the emperors just sit and watch and then they make peace and are good friends." (p 120)
"No living man, may he even be a Lord, should set himself against fate." (p 147)
"I'm not a man to believe lies, especially about beautiful girls I want to hear no badmouthing, for even if I hear it I believe it not." (p 148)
"... lies will not get you far, you may reach dinner or lunch with them, but both very rarely." (p 153)
"... for I'm not since snails, I'm since tales." (p 206)
The thinnest horse in the group (the wonder-steed undercover): "Master, set a huge fire, to let gather a big pile of embers so I can soothe my hunger, and then you shall see what kind of a horse you chose." (p 235)
The finish of a story: "And he went and became king in his father in law's place, and he rules with wisdom and with justice; now he is no more, he died altogether with justice, may God rest them both!" (p 237)
"But none of them could come, one said hee and one said nay and the other so forth, you know how man is when he sets about not helping: he lies so much that the sun holds still and the moon hides behind a cloud for shame. He lies so much that you stand and listen and almost believe, nay, you even do believe him until you remember he's human." (p 238).
Monday, October 4, 2010
Mostre de bun simţ din basmele ţării
Ioan Pop-Reteganul – Crăiasa Zânelor, poveşti ardeleneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
Ioan Pop-Reteganul, unul din cei mai de seamă folclorişti români, a cules timp de peste 30 de ani de peste Carpaţi poveştile cuprinse aici.
„Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti” (replică a Zânei Apelor, p 8).
Despre o fată frumoasă „Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând, uitându-se la ea.” (p 18).
„Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de cela care face pe român să-şi iasă din sărite.” (p 27)
„omul e numai jumătate de om până nu se însoară” (p 41)
„Ursita însă a ursit almintrelea.” (p 66)
Despre un om mort: „că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat” (p 70)
„Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei” (p 78)
„bag seama că şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută” (p 81)
„Ţine minte fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor.” (p 85)
Voinicul către fata de împărat ce îi mulţumea că o scăpase din primejsie: „De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputând să te uit în veci.” (p 106)
„Apoi, precum bine ştiţi d-voastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable: astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.” (p 119).
„Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni.” (p 120)
„Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier” (p 147)
„Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fete frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred.” (p 148)
„cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci” (p 153)
„că eu nu-s de când fereştile, ci eu îs de când poveştile” (p 206)
Calul cel mai slab din herghelie (murg năzdrăvan undercover): „Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.” (p 235)
Deznodământul: „S-a şi dus, şi a rămas împărat în locul lui socru-său, şi a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit de o dată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!” (p 237)
„Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi d-voastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până-ţi aduci aminte că-i om.” (p 238).
Ioan Pop-Reteganul, unul din cei mai de seamă folclorişti români, a cules timp de peste 30 de ani de peste Carpaţi poveştile cuprinse aici.
„Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti” (replică a Zânei Apelor, p 8).
Despre o fată frumoasă „Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând, uitându-se la ea.” (p 18).
„Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de cela care face pe român să-şi iasă din sărite.” (p 27)
„omul e numai jumătate de om până nu se însoară” (p 41)
„Ursita însă a ursit almintrelea.” (p 66)
Despre un om mort: „că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat” (p 70)
„Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei” (p 78)
„bag seama că şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută” (p 81)
„Ţine minte fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor.” (p 85)
Voinicul către fata de împărat ce îi mulţumea că o scăpase din primejsie: „De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputând să te uit în veci.” (p 106)
„Apoi, precum bine ştiţi d-voastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable: astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.” (p 119).
„Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni.” (p 120)
„Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier” (p 147)
„Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fete frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred.” (p 148)
„cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci” (p 153)
„că eu nu-s de când fereştile, ci eu îs de când poveştile” (p 206)
Calul cel mai slab din herghelie (murg năzdrăvan undercover): „Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.” (p 235)
Deznodământul: „S-a şi dus, şi a rămas împărat în locul lui socru-său, şi a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit de o dată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!” (p 237)
„Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi d-voastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până-ţi aduci aminte că-i om.” (p 238).
Friday, September 3, 2010
Le temps de cathedrales
From up to bottom, some photos I took of the cathedrals in Strasbourg, Worms, Koln.
"We say nothing essential about the cathedral when we speak of its stones. We say nothing essential about Man when we seek to define him by the qualities of men." (Antoine de Saint-Exupery)
I believe that that certain feeling of calm awe awakened in the viewer's mind can only be achieved by old religious buildings. The new ones stand no comparison. Just as if membership to the medieval European construction times of old would serve as a guarantee to that stir in the chest, or as a birth certificate to spiritual nobility.
This is my bow to the cathedrals of those times, as the opera show Notre Dame de Paris would say it, "le temps de cathedrales". As ending, a small quote of that song in the show:
"Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Ecrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre".
Sunday, April 25, 2010
Redefinirea spaţiilor
Michel Foucault, Theatrum philosophicum, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001:
“Am putea spune, pentu a retrasa foarte grosier această istorie a spaţiului, că în Evul Mediu el era un ansamblu ierarhizat de locuri: locuri sacre şi locuri profane, locuri protejate şi locuri, dimpotrivă, deschise şi lipsite de apărare, locuri urbane şi locuri rurale (aceasta în ceea ce priveşte viaţa reală a oamenilor); pentru teoria cosmologică, existau locurile supraceleste opuse locului celest; iar la rândul său, locul celest se opunea locului terestru; existau locurile în care lucrurile se aflau aşezate pentru că fuseseră deplasate cu violenţă şi, apoi, locurile în care lucrurile îşi aflau amplasarea şi repausul fireşti. Toată această ierarhie, opoziţie, intersectare de locuri constituia ceea ce, foarte grosier, am putea numi spaţiul medieval: un spaţiu de localizare.
Acest spaţiu al localizării s-a deschis o dată cu Galilei, căci adevăratul scandal al operei lui Galilei nu îl constituie atât faptul de a fi descoperit, de a fi redescoperit, mai curând, că Pământul se învârte în jurul Soarelui, cât acela de a fi constituit un spaţiu infinit şi infinit deschis; astfel încât locul Evului Mediu se găsea întrucâtva dizolvat, locul unui lucru nu mai era decât un punct în mişcarea sa, aşa cum repausul unui lucru nu mai era decât mişcarea sa infinit încetinită. Altfel spus, o dată cu Galilei, începând din secolul al XVII-lea, întinderea ia locul localizării.
În zilele noastre, amplasarea se substituie întinderii care ea însăşi se subtituise localizării.” (pag 251-252).
Altă dată despre alte spaţii şi imaginarul lor.
“Am putea spune, pentu a retrasa foarte grosier această istorie a spaţiului, că în Evul Mediu el era un ansamblu ierarhizat de locuri: locuri sacre şi locuri profane, locuri protejate şi locuri, dimpotrivă, deschise şi lipsite de apărare, locuri urbane şi locuri rurale (aceasta în ceea ce priveşte viaţa reală a oamenilor); pentru teoria cosmologică, existau locurile supraceleste opuse locului celest; iar la rândul său, locul celest se opunea locului terestru; existau locurile în care lucrurile se aflau aşezate pentru că fuseseră deplasate cu violenţă şi, apoi, locurile în care lucrurile îşi aflau amplasarea şi repausul fireşti. Toată această ierarhie, opoziţie, intersectare de locuri constituia ceea ce, foarte grosier, am putea numi spaţiul medieval: un spaţiu de localizare.
Acest spaţiu al localizării s-a deschis o dată cu Galilei, căci adevăratul scandal al operei lui Galilei nu îl constituie atât faptul de a fi descoperit, de a fi redescoperit, mai curând, că Pământul se învârte în jurul Soarelui, cât acela de a fi constituit un spaţiu infinit şi infinit deschis; astfel încât locul Evului Mediu se găsea întrucâtva dizolvat, locul unui lucru nu mai era decât un punct în mişcarea sa, aşa cum repausul unui lucru nu mai era decât mişcarea sa infinit încetinită. Altfel spus, o dată cu Galilei, începând din secolul al XVII-lea, întinderea ia locul localizării.
În zilele noastre, amplasarea se substituie întinderii care ea însăşi se subtituise localizării.” (pag 251-252).
Altă dată despre alte spaţii şi imaginarul lor.
Monday, March 1, 2010
Măsura secularizării
Dacă e să căutăm indicatori simpli - pentru orice fapt social - un exemplu bun ar fi discursul cerşetorilor peste timp. Pentru a da o idee măsurabilă despre secularizare, bunăoară.
Conform lui Petru Maior, în copilăria lui (a doua jumătate a secolului XVIII) se cerea milă pe străzi cu expresia "să-ţi fie plătite vămile". În relaţie, bineînţeles, cu arhicunoscutul ritual de aruncare a monezilor pentru luntraş şi vameşii celuilalt tărâm, singurul rit funerar care poate fi performat de bărbaţi. (Ştefan Dorondel, Moartea şi apa: ritualuri funerare, simbolism acvatic şi structura lumii de dincolo în imaginarul ţărănesc, Ed Paideia, Bucureşti, 2004, p 119).
Ce vremuri!
Conform lui Petru Maior, în copilăria lui (a doua jumătate a secolului XVIII) se cerea milă pe străzi cu expresia "să-ţi fie plătite vămile". În relaţie, bineînţeles, cu arhicunoscutul ritual de aruncare a monezilor pentru luntraş şi vameşii celuilalt tărâm, singurul rit funerar care poate fi performat de bărbaţi. (Ştefan Dorondel, Moartea şi apa: ritualuri funerare, simbolism acvatic şi structura lumii de dincolo în imaginarul ţărănesc, Ed Paideia, Bucureşti, 2004, p 119).
Ce vremuri!
Saturday, February 13, 2010
Bookblog
De acum, pot fi găsită şi aici:
http://constiinte.ro/miriam-cihodariu
O colaborare de care sunt mândră, cu o echipă pe care o recomand.
http://constiinte.ro/miriam-cihodariu
O colaborare de care sunt mândră, cu o echipă pe care o recomand.
Friday, January 22, 2010
Leapşă online
Mi s-a transmis, via Laura, obligaţia de a răspunde la câteva întrebări privind felul în care citesc. O voi face cu plăcere.
Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Îmi plac semnele de carte. Îmi plac atât de mult încât nu le folosesc de teamă să nu le stric. Sunt de pus deoparte şi de privit din când în când. Sau de dăruit.
Îndoit paginile?!?! În niciun caz. Nu am depăşit încă faza cărţii-obiect de cult, probabil. Sunt puţin maniacală când vine vorba de a citi cu grijă pentru a nu deteriora cartea. În general, îmi place ordinea şi nu pot face mai nimic în alte condiţii (dar n-a fost mereu aşa). Oricum, cert este că domnul Geană ar fi mândru de mine în privinţa conservării fizice a cărţilor (pentru cunoscători). Şi-aşa mă întristează când văd cum se strică cu toate măsurile de precauţie luate, măcar să nu mai contribui şi eu la asta.
Dacă e beletristică, pun ca semn ce am la îndemână. Clame de păr, bonul de la librărie, pliante etc. Dacă e orice altceva, folosesc ultima pagină din conspectul aferent (am spus că sunt organizată :D).
Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?
Da, în decembrie a fost ziua mea şi am primit mai multe. Îmi vin acum în minte două. Prima este "Prinţese date uitării sau necunoscute", de Lechermeier şi Dautremer (o operă de artă cu totul, şi ce e cel mai frumos e că a fost însoţită de o poezea despre mine scrisă caligrafic cu tuş pe prima pagină, în acelaşi stil cu restul cărţii, părând că face parte din celelalte, fiecare pagină fiind o descriere lirică încadrată de desene superbe), iar a doua este romanul "Eva Luna" de Isabel Allende (pe care n-am apucat încă să-l citesc).
Citiţi în baie?
Nu. Mi-ar plăcea, ca idee, să citesc în cadă, însă ar fi prea complicat (cineva care să-mi aducă respectiv să-mi ia cartea, iar în plus mi-ar fi prea teamă că aburii o deteriorează).
V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?
Am scris beletristică (poezie şi teatru) şi o voi face din nou. În prezent, dincolo de inspiraţiile lirice de moment, lucrez la o carte pentru copii. În ceea ce priveşte cărţile "serioase" (ştiinţifice), mai am multă cale de umblat până când să îmi permit acest gând.
Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Sunt... de bază. Adică nu conţin nimic din ceea ce nu ar trebui să fie la baza lecturii. Sunt foarte utile cu alte cuvinte, dar nu mă impresionează excesiv. Alt detaliu legat de tendinţele mele organizatorice: îmi place să ţin cărţile din aceeaşi colecţie unele lângă altele în bibliotecă.
Care este cartea preferată?
Împărtăşesc starea de spirit a Laurei, care în liceu credea în cărţi preferate. Automat, ele m-au definit în bună măsură şi au contribuit la formarea mea. Dar până la urmă, a fost hazard: dacă nu erau acele cărţi ar fi fost altele. Şi poate că rezultatul nici nu s-ar fi schimbat prea mult. Evident că am acum un ataşament emoţional deosebit pentru unele dintre ele, dar asta nu schimbă faptul că astăzi prefer să le văd în contextul în care au fost scrise şi în care sunt receptate. Ca exemple, îmi vin acum în minte "Noaptea de sânziene" (asta m-a marcat cel mai mult), "Pădurea spânzuraţilor", "Doamna Bovary", teatrul lui Blaga, "Domnişoara Christina", poezia lui Baudelaire... Mi-a plăcut mult, dintre cele recente, "Viaţa lui Pi" de Yann Martel. Şi mi-a mai plăcut şi "Golem" (de Gustav Meyrink) pentru că e singura carte întâlnită până acum unde apare un personaj cu numele meu care nu e nici prostituată, nici măicuţă, nici babă.
Dar cel mai mult m-a marcat povestea "Ulciorul de aur" a lui E.T.A. Hoffman. Nu am inclus-o mai sus pentru că am citit-o înainte să merg la şcoală. Poate tocmai de aceea impactul a fost aşa de mare, pentru că s-a produs când nu aveam niciun fel de bariere mentale construite. Cartea e de altfel foarte complexă (în niciun caz o lectură pentru vârsta de cinci-şase ani), iar mama mi-a spus că a studiat-o la litere timp de un an. E plină de simboluri şi necesită cunoştinţe avansate de istoria religiilor pentru a fi descifrată (pe care nici acum nu le am cum trebuie). Iar povestea are o pasiune brutală şi stranie, mistuitoare. Ce se întâmplă când o asimilezi în prima copilărie, fără să o înţelegi pe deplin? Păi îţi sădeşte în suflet multe chestii necunoscute, dar care se vor trezi violent mai târziu. Îţi pune în tine un dor de ceva ce nu ştii ce e şi unde se găseşte. Îţi modelează un fel de a simţi şi mai ales de a observa lumea care nu coresunde întru totul structurilor adecvate realului. Aprinde un foc la lumina căruia lucrurile arată altfel. Nu ştiu dacă e bine sau rău că s-a întâmplat aşa. Ştiu doar că nu aş fi fost aceeaşi fără lectura asta, făcută la acea vârstă.
Nu că m-aş compara cu Eliade, dar "Ulciorul de aur" este camera mea Sambo.
Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Cred că recitirea unor cărţi e utilă. Mama citeşte "Fraţii Karamazov" de fiecare dată când se împlinesc zece ani de la ultima citire şi spune că mereu înţelege altfel, mai mult, cartea. Aş vrea să fac şi eu asta.
În rest, le mai recitesc pe cele de care m-am ataşat. Beletristica lui Eliade, a lui Culianu, poezia în general. De "Ulciorul de aur" încerc să nu mă ating mai des de o dată la câţiva ani. În primul rând pentru că mă consumă excesiv, iar în al doilea rând pentru că mi-e teamă că dacă aş citi-o prea des ar eşua în a mă consuma.
Ce părere aţi avea de autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Nu cred că mă entuziasmează prea mult ideea. Cel puţin până acum nu am simţit asemenea dorinţe. Sunt convinsă că mulţi dintre autorii pe care îi apreciez sunt companii interesante şi că mi-ar plăcea să-i cunosc, însă nu ca rezultat al lecturii cărţilor lor. Cartea şi dorinţa de a vorbi cu ei sunt ambele cauze ale aceleiaşi calităţi, şi nu se condiţionează cauzal reciproc.
Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Îmi temperez această dispoziţie. Îmi place, dar lipsa de timp şi de atmosferă şi de companie potrivită mă împiedică deseori. Şi, în plus, nu voi uita prea curând cât de prost m-am simţit când, în facultate, la un seminar al Andreei Moldoveanu (Bob), povestind entuziasmată despre un roman care îmi plăcea, am constatat că au trecut cele două ore iar domnişoara de la catedră nu apucase să spună mai nimic...
Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Nu prea mai am timp să citesc de plăcere. Când vreau totuşi să mă relaxez recitesc poezie. În rest, citesc ce "trebuie", ce era de ceva timp pe "the to do list". Dar asta nu înseamnă că nu găsesc plăcute şi lecturile derivate din necesitatea raţională.
Care credeţi că e o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Nu mă pot hotărî. Poate cea indicată şi de Laura, "1984". Poate "Noi" a lui Evgheni Zamiatin (precursor al lui Orwell). Poate "Crimă şi pedeapsă". Poate "Noaptea de sânziene". Fiecare te face să vezi dincolo de orizontul propriu, dar în sensuri diferite (Orwell şi Zamiatin politic, Dostoievski uman, Eliade ca structură spaţiu-timp)... nu pot să aleg.
Care este locul preferat pentru lectură?
La birou, ca să îmi pot scrie şi conspectele. Beletristica pe canapea sau în pat, ca să stau mai comod. Cînd mă aflu sub presiunea timpului şi trebuie să citesc peste 12 ore neîntrerupt, locurile de citit devin problematice, iar eu trebuie să devin tot mai creativă. Schimbând poziţiile pe măsură ce tot mai multe părţi îmi amorţesc, ajung uneori să citesc din pat, cu cartea şi mâinile şi capul atârnând pe podea.
Mi-ar plăcea să citesc într-o cafenea, dar mi-a fost mereu teamă să merg undeva singură.
Sălile de lectură nu-mi plac pentru că îţi limitează poziţiile disponibile. Le evit pe cât posibil. Cel puţin până când voi primi o dispensă specială de a sta cu picioarele pe masa de citit :).
Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Depinde de dispoziţie. Când citesc beletristică în mod cert nu, pentru că o astfel de lectură îmi antrenează şi emoţiile. Iar când citesc altceva şi vreau şi muzică, nu se poate decât clasică sau jazz, oricum, ceva fără cuvinte, pentru că nu mă pot concentra la două construcţii lingvistice simultan, şi nici să ignor una. Nu prea sunt multitasking.
Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Chiar des. E vorba de cele care nu se găsesc în librării şi mai ales de articole. Prefer totuşi, dacă am de ales, formatul fizic (în principal din acelaşi motiv al libertăţii de mişcare şi de poziţionare).
Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
La bibliotecă avem voie să împrumutăm maximum trei cărţi pe saptămână, iar eu aş simţi că pierd ceva dacă nu aş abuza complet de acest drept. Iar apoi mă simt prea prost să le dau înapoi necitite, aşa că mă străduiesc să le termin. În concluzie nu prea am timp de cărţile cumpărate. Decât în vacanţe, când recuperez.
Şi împrumut des cărţi şi de la prieteni. Dar pe alea îmi permit să le ţin mai mult. Mult mai mult (cu scuzele necesare) :).
O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?
Nu ştiu ce să mai adaug faţă de ce am spus deja. Sunt ca oamenii, fiecare e altfel, pe multe le apreciezi, şi totuşi poţi şi trebuie să vezi la fiecare "the bigger picture". Şi mai sunt cele de care ai apucat deja să te ataşezi aşa că nu vrei să mai aplici privirea critică.
Transmit invitaţia mai departe lui Ştefan şi Laetiţiei. Deşi am dubii serioase că îi vor da curs. Ştefan nu pare amator de acest gen de expuneri, iar blogul Laetiţiei e de poezie.
Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Îmi plac semnele de carte. Îmi plac atât de mult încât nu le folosesc de teamă să nu le stric. Sunt de pus deoparte şi de privit din când în când. Sau de dăruit.
Îndoit paginile?!?! În niciun caz. Nu am depăşit încă faza cărţii-obiect de cult, probabil. Sunt puţin maniacală când vine vorba de a citi cu grijă pentru a nu deteriora cartea. În general, îmi place ordinea şi nu pot face mai nimic în alte condiţii (dar n-a fost mereu aşa). Oricum, cert este că domnul Geană ar fi mândru de mine în privinţa conservării fizice a cărţilor (pentru cunoscători). Şi-aşa mă întristează când văd cum se strică cu toate măsurile de precauţie luate, măcar să nu mai contribui şi eu la asta.
Dacă e beletristică, pun ca semn ce am la îndemână. Clame de păr, bonul de la librărie, pliante etc. Dacă e orice altceva, folosesc ultima pagină din conspectul aferent (am spus că sunt organizată :D).
Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?
Da, în decembrie a fost ziua mea şi am primit mai multe. Îmi vin acum în minte două. Prima este "Prinţese date uitării sau necunoscute", de Lechermeier şi Dautremer (o operă de artă cu totul, şi ce e cel mai frumos e că a fost însoţită de o poezea despre mine scrisă caligrafic cu tuş pe prima pagină, în acelaşi stil cu restul cărţii, părând că face parte din celelalte, fiecare pagină fiind o descriere lirică încadrată de desene superbe), iar a doua este romanul "Eva Luna" de Isabel Allende (pe care n-am apucat încă să-l citesc).
Citiţi în baie?
Nu. Mi-ar plăcea, ca idee, să citesc în cadă, însă ar fi prea complicat (cineva care să-mi aducă respectiv să-mi ia cartea, iar în plus mi-ar fi prea teamă că aburii o deteriorează).
V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?
Am scris beletristică (poezie şi teatru) şi o voi face din nou. În prezent, dincolo de inspiraţiile lirice de moment, lucrez la o carte pentru copii. În ceea ce priveşte cărţile "serioase" (ştiinţifice), mai am multă cale de umblat până când să îmi permit acest gând.
Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Sunt... de bază. Adică nu conţin nimic din ceea ce nu ar trebui să fie la baza lecturii. Sunt foarte utile cu alte cuvinte, dar nu mă impresionează excesiv. Alt detaliu legat de tendinţele mele organizatorice: îmi place să ţin cărţile din aceeaşi colecţie unele lângă altele în bibliotecă.
Care este cartea preferată?
Împărtăşesc starea de spirit a Laurei, care în liceu credea în cărţi preferate. Automat, ele m-au definit în bună măsură şi au contribuit la formarea mea. Dar până la urmă, a fost hazard: dacă nu erau acele cărţi ar fi fost altele. Şi poate că rezultatul nici nu s-ar fi schimbat prea mult. Evident că am acum un ataşament emoţional deosebit pentru unele dintre ele, dar asta nu schimbă faptul că astăzi prefer să le văd în contextul în care au fost scrise şi în care sunt receptate. Ca exemple, îmi vin acum în minte "Noaptea de sânziene" (asta m-a marcat cel mai mult), "Pădurea spânzuraţilor", "Doamna Bovary", teatrul lui Blaga, "Domnişoara Christina", poezia lui Baudelaire... Mi-a plăcut mult, dintre cele recente, "Viaţa lui Pi" de Yann Martel. Şi mi-a mai plăcut şi "Golem" (de Gustav Meyrink) pentru că e singura carte întâlnită până acum unde apare un personaj cu numele meu care nu e nici prostituată, nici măicuţă, nici babă.
Dar cel mai mult m-a marcat povestea "Ulciorul de aur" a lui E.T.A. Hoffman. Nu am inclus-o mai sus pentru că am citit-o înainte să merg la şcoală. Poate tocmai de aceea impactul a fost aşa de mare, pentru că s-a produs când nu aveam niciun fel de bariere mentale construite. Cartea e de altfel foarte complexă (în niciun caz o lectură pentru vârsta de cinci-şase ani), iar mama mi-a spus că a studiat-o la litere timp de un an. E plină de simboluri şi necesită cunoştinţe avansate de istoria religiilor pentru a fi descifrată (pe care nici acum nu le am cum trebuie). Iar povestea are o pasiune brutală şi stranie, mistuitoare. Ce se întâmplă când o asimilezi în prima copilărie, fără să o înţelegi pe deplin? Păi îţi sădeşte în suflet multe chestii necunoscute, dar care se vor trezi violent mai târziu. Îţi pune în tine un dor de ceva ce nu ştii ce e şi unde se găseşte. Îţi modelează un fel de a simţi şi mai ales de a observa lumea care nu coresunde întru totul structurilor adecvate realului. Aprinde un foc la lumina căruia lucrurile arată altfel. Nu ştiu dacă e bine sau rău că s-a întâmplat aşa. Ştiu doar că nu aş fi fost aceeaşi fără lectura asta, făcută la acea vârstă.
Nu că m-aş compara cu Eliade, dar "Ulciorul de aur" este camera mea Sambo.
Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Cred că recitirea unor cărţi e utilă. Mama citeşte "Fraţii Karamazov" de fiecare dată când se împlinesc zece ani de la ultima citire şi spune că mereu înţelege altfel, mai mult, cartea. Aş vrea să fac şi eu asta.
În rest, le mai recitesc pe cele de care m-am ataşat. Beletristica lui Eliade, a lui Culianu, poezia în general. De "Ulciorul de aur" încerc să nu mă ating mai des de o dată la câţiva ani. În primul rând pentru că mă consumă excesiv, iar în al doilea rând pentru că mi-e teamă că dacă aş citi-o prea des ar eşua în a mă consuma.
Ce părere aţi avea de autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Nu cred că mă entuziasmează prea mult ideea. Cel puţin până acum nu am simţit asemenea dorinţe. Sunt convinsă că mulţi dintre autorii pe care îi apreciez sunt companii interesante şi că mi-ar plăcea să-i cunosc, însă nu ca rezultat al lecturii cărţilor lor. Cartea şi dorinţa de a vorbi cu ei sunt ambele cauze ale aceleiaşi calităţi, şi nu se condiţionează cauzal reciproc.
Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Îmi temperez această dispoziţie. Îmi place, dar lipsa de timp şi de atmosferă şi de companie potrivită mă împiedică deseori. Şi, în plus, nu voi uita prea curând cât de prost m-am simţit când, în facultate, la un seminar al Andreei Moldoveanu (Bob), povestind entuziasmată despre un roman care îmi plăcea, am constatat că au trecut cele două ore iar domnişoara de la catedră nu apucase să spună mai nimic...
Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Nu prea mai am timp să citesc de plăcere. Când vreau totuşi să mă relaxez recitesc poezie. În rest, citesc ce "trebuie", ce era de ceva timp pe "the to do list". Dar asta nu înseamnă că nu găsesc plăcute şi lecturile derivate din necesitatea raţională.
Care credeţi că e o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Nu mă pot hotărî. Poate cea indicată şi de Laura, "1984". Poate "Noi" a lui Evgheni Zamiatin (precursor al lui Orwell). Poate "Crimă şi pedeapsă". Poate "Noaptea de sânziene". Fiecare te face să vezi dincolo de orizontul propriu, dar în sensuri diferite (Orwell şi Zamiatin politic, Dostoievski uman, Eliade ca structură spaţiu-timp)... nu pot să aleg.
Care este locul preferat pentru lectură?
La birou, ca să îmi pot scrie şi conspectele. Beletristica pe canapea sau în pat, ca să stau mai comod. Cînd mă aflu sub presiunea timpului şi trebuie să citesc peste 12 ore neîntrerupt, locurile de citit devin problematice, iar eu trebuie să devin tot mai creativă. Schimbând poziţiile pe măsură ce tot mai multe părţi îmi amorţesc, ajung uneori să citesc din pat, cu cartea şi mâinile şi capul atârnând pe podea.
Mi-ar plăcea să citesc într-o cafenea, dar mi-a fost mereu teamă să merg undeva singură.
Sălile de lectură nu-mi plac pentru că îţi limitează poziţiile disponibile. Le evit pe cât posibil. Cel puţin până când voi primi o dispensă specială de a sta cu picioarele pe masa de citit :).
Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Depinde de dispoziţie. Când citesc beletristică în mod cert nu, pentru că o astfel de lectură îmi antrenează şi emoţiile. Iar când citesc altceva şi vreau şi muzică, nu se poate decât clasică sau jazz, oricum, ceva fără cuvinte, pentru că nu mă pot concentra la două construcţii lingvistice simultan, şi nici să ignor una. Nu prea sunt multitasking.
Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Chiar des. E vorba de cele care nu se găsesc în librării şi mai ales de articole. Prefer totuşi, dacă am de ales, formatul fizic (în principal din acelaşi motiv al libertăţii de mişcare şi de poziţionare).
Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
La bibliotecă avem voie să împrumutăm maximum trei cărţi pe saptămână, iar eu aş simţi că pierd ceva dacă nu aş abuza complet de acest drept. Iar apoi mă simt prea prost să le dau înapoi necitite, aşa că mă străduiesc să le termin. În concluzie nu prea am timp de cărţile cumpărate. Decât în vacanţe, când recuperez.
Şi împrumut des cărţi şi de la prieteni. Dar pe alea îmi permit să le ţin mai mult. Mult mai mult (cu scuzele necesare) :).
O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?
Nu ştiu ce să mai adaug faţă de ce am spus deja. Sunt ca oamenii, fiecare e altfel, pe multe le apreciezi, şi totuşi poţi şi trebuie să vezi la fiecare "the bigger picture". Şi mai sunt cele de care ai apucat deja să te ataşezi aşa că nu vrei să mai aplici privirea critică.
Transmit invitaţia mai departe lui Ştefan şi Laetiţiei. Deşi am dubii serioase că îi vor da curs. Ştefan nu pare amator de acest gen de expuneri, iar blogul Laetiţiei e de poezie.
Tuesday, January 12, 2010
Despre ursuleţi şi oameni
„One of the primary examples of this comfort culture that I discuss throughout this book is the teddy bear. While teddy bears have a long history in American culture since the time of Theodore Roosevelt, they have emerged as particular kinds of icons in the past two decades. No context of loss seems to be complete today without teddy bears with particular insignia. This started in the beginning years of the AIDS crisis in the early 1980 when people began to give teddy bears to people who were sick with AIDS, and the teddy bear has been increasingly deployed as a commodity of grief since that time. Over the course of the late twentieth century, teddy bears were made larger and less like actual bears, their arms sewn in overstretched poses as if asking for a hug. It is important to note that this recent consumerism of teddy bears is aimed not at children but at adult consumers, and it carries with it the effect of infantilization. These teddy bears are thus primarily objects that are intended to provide comfort to people, to convey the message that one can and will feel better. It is notable that after the events of 9/11, many organizations distributed Teddy Bears in New York City. In the first day after the attacks, when the Salvation Army organized to help people who were returning to the city after being evacuated to places like New Jersey, they greeted them with teddy bears.”
(Marita Sturken, Tourists of History: Memory, Kitsch and Consumerism from Oklahoma City to Ground Zero, Duke University Press, Durham, 2007, pag 6-7).
Nu-mi revin din ridicolul situaţiei. Îmi imaginez scena: dezastru naţional, trupe speciale mobilizate care găsesc soluţia perfectă: să asalteze totul cu ursuleţi şi să facă lumea mai bună. Cred că teroriştii ar fi renunţat la planul lor, impresionaţi până în străfundul sufletului, dacă ar fi ştiut ce nevoie imensă de ursuleţi va declanşa fapta lor rea.
Şi as propos de infantilizare, cred că presiunea pentru ea se exercită social mai mult asupra femeilor. Nu cred că bărbaţii primesc prea des ursuleţi.
Îmi amintesc acum de imaginea feminităţii ideale din filmele anilor '50-'60. Femeia-înger, cu ochii foarte mari, foarte miraţi (şi ea era obligatoriu mirată în continuu), eventual înlăcrimaţi şi visători, cu voce piţigăiată de fetiţă şi cu gesturi corespunzătoare. Inocenţa întruchipată. N-aş putea spune exact de ce, dar am senzaţia că omenirea nu a depăşit încă momentul.
(Marita Sturken, Tourists of History: Memory, Kitsch and Consumerism from Oklahoma City to Ground Zero, Duke University Press, Durham, 2007, pag 6-7).
Nu-mi revin din ridicolul situaţiei. Îmi imaginez scena: dezastru naţional, trupe speciale mobilizate care găsesc soluţia perfectă: să asalteze totul cu ursuleţi şi să facă lumea mai bună. Cred că teroriştii ar fi renunţat la planul lor, impresionaţi până în străfundul sufletului, dacă ar fi ştiut ce nevoie imensă de ursuleţi va declanşa fapta lor rea.
Şi as propos de infantilizare, cred că presiunea pentru ea se exercită social mai mult asupra femeilor. Nu cred că bărbaţii primesc prea des ursuleţi.
Îmi amintesc acum de imaginea feminităţii ideale din filmele anilor '50-'60. Femeia-înger, cu ochii foarte mari, foarte miraţi (şi ea era obligatoriu mirată în continuu), eventual înlăcrimaţi şi visători, cu voce piţigăiată de fetiţă şi cu gesturi corespunzătoare. Inocenţa întruchipată. N-aş putea spune exact de ce, dar am senzaţia că omenirea nu a depăşit încă momentul.
Subscribe to:
Posts (Atom)