Despre intelectuali şi intelectualizare

Mi s-a întâmplat, nu fără tristeţe, să constat de multe ori lipsuri neaşteptate la oameni pe care-i admiram datorită intelectului lor şi vieţii dedicate cu fervoare studiului. Lipsuri în gândire, în gestionarea relaţiilor cu ceilalţi şi mai ales în maturitatea emoţională. Neaşteptate din cauza ideilor - probabil clişeistice - pe care le am despre prototipul pe care îl reprezintă. Uneori, acest gen de lipsuri, care tind să nu fie la fel de frecvent întâlnite în rândul oamenilor aşa-zis simpli, îi fac să devină ridicoli. Un atribut rar atins de sus-numiţii oameni simpli, pentru că ei nu se prea rup de contextul în care te aştepţi să se mişte. Chiar când îşi imaginează că îşi depăşesc perimetrul obişnuit, o fac într-un mod previzibil. Pe când imaturitatea emoţională întâlnită la oamenii cu o pregătire formidabilă şi cu o acuitate mentală impresionantă şochează. Şi sperie. Şi le dă straniul atribut de ridicol. Asta e partea generatoare de tristeţe.

Mi-am adus aminte de această observaţie mai veche în cadrul unei discuţii recente.

Apoi am dat peste pasajul următor din Huxley şi nu am vrut să mă abţin să îl reproduc (în ciuda mărimii poate nepotrivite pentru acest spaţiu):

"Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale - viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filosofiei, esteticii, criticii - constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frământatelor clipe ale vieţii. E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei, decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copii tăi. Viaţa e mult mai grea decât limba sanscrită, chimia sau ştiinţele economice. Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi, în sfârşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. Între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decât să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte o atât de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor sp uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicând diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplându-se, dansând, mergând la cinema, ascultând radio, iar alţii se cufundă în lectură şi manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sunt un drog mai eficient contra neplăcerilor decât băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment de post coitum triste. Mă văd silit să mărturisesc că până de curând am luat foarte în serios studiile, filosofia şi ştiinţa - toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de Căutarea Adevărului. Am considerat Căutarea Adevărului ca cea mai înaltă sarcină omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili oameni. Dar am început de vreun an să înţeleg că această frumoasă Căutare a Adevărului e doar o distracţie ca oricare alta, şi un înlocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sunt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei care se distrează. Am priceput de asemenea că urmărirea Adevărului e doar un nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii. Căutarea Adevărului e însă mult mai uşoară decât învăţarea artei de a trăi integral (în cadrul căreia, fireşte, Căutarea Adevărului va ocupa locul ei cuvenit, laolaltă cu celelalte distracţii, cum ar fi popicele sau căţăratul pe munte). Asta explică, dar nu justifică preferinţa mea continuă şi exagerată pentru viciile lecturilor informative şi ale generalizării abstracte. Voi avea vreodată capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotându-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral?" (Aldous Huxley, Punct şi contrapunct, Ed Cartea Românească, 1970, pag 395-396).

Pentru a evita să fiu înţeleasă greşit, menţionez că nu susţin necesitatea lipsei educaţiei sau altă aberaţie asemănătoare.

Chiar dacă nu se suprapune în totalitate pe ce am discutat aici, vă recomand un studiu despre neajunsurile educaţiei superioare, cu adnotări interesante, disponibil la http://radubaltasiu.blogspot.com/2009/12/disadvantages-of-elite-education-text.html

Despre alcool :)

Pasaje din Glenway Wescott – Şoimul rătăcitor – o poveste de dragoste
Ed Univers, Bucureşti, 2009:

„Mi-am spus că, după o băutură tare, adevăratul descendent al prinţilor se laudă cu asta de parcă nu ar fi adevărat, multimilionarul devine sărac, iar Tristan îţi vorbeşte despre Isolda de parcă i-ar fi peşte.” (pag 64)

„Beţia chiar transpune o anumită particularitate şi o opacitate proprie ei – caracterizată printr-un aspect monoton, un miros ciudat, un glas ascuţit şi tresăriri nervoase – asupra trăsăturilor cuiva, asupra personalităţii pe care ai cunoscut-o când omul era treaz. Dar şi mai rele sunt transparenţa şi revelaţia, ca nişte mici ferestre, deschise brusc, sau ca nişte mici găuri tăiate în tainiţele obişnuite ale unui caracter. Este o lecţie de anatomie: iată canalele şi sinusurile şi cavităţile sufletului, aceleaşi la fiecare suflet care s-a născut vreodată! Trăsăturile beţivilor sunt doar trăsăturile umane de bază.” (pag 69)

„Dar chiar şi pentru omul obişnuit, chiar şi în mijlocul celei mai amărâte beţii – între vanitatea începutului şi greaţa de la sfârşit – există un moment extraordinar. Este semnul originii orientale a băuturii şi al credinţei grecilor în aceasta. Aburii de alcool par, dintr-o dată, a fi amestecaţi cu mai multă lumină şi aer decât de obicei, şi acesta este efectul pozitiv. Propria conştiinţă naivă se limpezeşte şi începi să înţelegi mai bine lucrurile. [..]
Pentru majoritatea dintre noi, cenuşa este ceva rău, secretele sunt eronate, dispreţul şi dispreţul de sine sunt jalnice – dar scormonirea cenuşii este bună. Pentru un moment, beat fiind, în locul asprimii şi al libertăţii vorbelor, ai intuiţia unui copil sau a unei femei bătrâne...” (pag 73-74)

Propunere de făcut ceva ne-degeaba

http://www.unitisubtricolor.ro/

Putem susţine continuitatea unui liceu român din Tiraspol în două moduri: fie cumpărăm un album cu muzică scrisă din suflet (pentru mostre vedeţi Nimeni altu, Noii Golani etc pe youtube), fie, pentru cei care se simt mai inspiraţi, compunem noi ceva pentru albumul în cauză.

Nu ştiu ce va ieşi din acest proiecţel, dar iniţiativa mi se pare admirabilă. Dacă nu prin artă atunci prin ce?

--------------------------------------------------------------------------

Şi ca adaos în ton cu linkul de mai sus, citatele mele preferate din Grigore Vieru:

* Degeaba a venit libertatea dacă fraţii nu se cunosc între ei.

* Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

* Poate că într-adevăr ochii femeii iubite sunt marginea lumii.

* Aşa-i iubirea:
Rupe-ngrădirea
Şi tot ce-i sărut
Nu ştie de Prut.

* "Acesta e Soarele", spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă "De ce?".

Conform unei culegeri etnografice a lui Tudor Pamfile (Mitologia poporului român, 2 vol, editura Saeculum), în legendele româneşti despre cum au fost făcute toate sub soare, Prutul a fost creat de Diavol. Să mai zică cineva că inconştientul colectiv nu are şi virtuţi premonitorii.

--------------------------------------------------------------------------

Alt site în ton: http://www.ro-oriunde.com/ (unde am avut plăcuta surpriză să constat că au preluat la secţiunea de literatură şi o poezie care îmi aparţine, deşi nici nu avea legătură cu Moldova sau cu Prutul sau cu limba română).

Câtă vreme mai există iniţiative de acest gen, orice pierdere e vremelnică.

Şi-am fo şi prin Dobrogea

Şi fu foarte frumos. Şi-aici e Dunărea la asfinţit (nu în aceeaşi zi şi nu în aceeaşi zonă). Şi nu m-am jucat cu culorile, aşa erau ele. Şi-o să mai merg.

Ireversibilitatea ascunsă (sau despre black and white)

Să vedem mai întâi ce zice Herr Weber despre cei care nu admit să opteze între o parte şi alta din multitudinea de valori disponibile, adică despre cei care în numele relativismului refuză să decidă care valoare este, pentru ei, de partea "binelui" şi care e de partea "răului".

"Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valorilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un "relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care (în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip "organicist")." (Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed Polirom, Iaşi, 2001, pag 151-152).

În adaos, ştim deja de la Sartori (cu al său Homo videns) că hiperrealitatea specifică erei postmoderne (prin televiziune sau, de fapt, în mod extins, ceea ce a fost numit ciberspaţiu) ne atacă mecanismele gândirii în sensul tradiţional al conceptului. Adică nu doar că imaginile iau locul conceptelor, dar nu mai avem simţul ireversibilităţii (sintagma îmi aparţine, Sartori a spus că nu mai avem gândire discursivă). Nu mai pricepem că optarea între A şi B este - în chestiunile importante - o decizie ultimă. Care ne defineşte.

Cu alte cuvinte, civilizaţia actuală supraproblematizează şi relativizează şi ne dă iluzia că există gri şi ne ia claritatea asupra problemelor ultime. Nu mai vedem caracterul lor ultim, nu mai înţelegem ce e ireversibilitatea, ce e finalitatea. În cuvintele lui Sartori, hiperrealitatea ne despoaie de capacitatea unei gândiri discursive şi, automat, logice (de tip A rezultă B), necesară, cu tot abstractul ei reductiv. Pentru că postmodernitatea procedează aici la fel ca şi în domeniul valorilor: deconstruieşte şi repudiază pe criteriul unei suprasimplificări (critică, desigur, întemeiată, cel puţin parţial), dar nu pune nimic în loc, lăsând doar haosul relativismului şi al supraproblematizărilor.
Si, până la urmă, chiar dacă operează cu fantasme (idei rupte din contextul empiric si abstractizate intenţionat pentru a servi drept categorii logice), gândirea tradiţională (logică, discursivă) are, totuşi, rolul de a face ordine. Adică nu simplificăm de dragul simplificării, aşteptând să vină postmodernitatea să ne explice că lucrurile sunt de fapt mai complicate de atât (dar fără să ne arate şi cum anume sunt ele aşa) ci pentru a ne face ordine în cap. Cu alte cuvinte simplificări pur instrumentale pentru a înţelege într-adevăr complexitatea.

Mergând în aceeaşi direcţie, riscăm nu doar să nu mai avem ordine în cap, ci şi să nu ne mai dăm seama de diferenţă. Moment în care s-ar ajunge la un dialog al surzilor. Sau, în imagini apocaliptice, la un nou Turn Babel.

Închei cu o replică dintr-un film facil, dar simpatic (Elizabethtown): "Why won't you have the courage to admit that things really are either black or white?". De obicei, la o astfel de întrebare (sau la orice întrebare al cărei răspuns implică o alegere, o optare) se răspunde, într-un efort deja automatizat de ascundere după deget, cu "E complicat..."

Arca

Mânăstire din Bucovina, influenţe neogotice.

Multe mănăstiri şi biserici erau construite în aşa fel încât să semene cu corăbii (prototipul fiind, desigur, Arca lui Noe), pentru a ne duce sufletele la cer. De aici şi forma de ansamblu (puţin bombată în lateral), altarul-catarg orientat spre est, lanţurile ca nişte pânze (vizibile aici).

Iar Boris Vian

Din "Smulgătorul de inimi", de la Editura Univers, 2008.

„ – Sunt împotriva religiei, zise Jacquesmort, fără a pierde din vedere faptul că, la ţară, poate fi folositoare.
Preotul rânji:
- Utilă! Religia e un lux. Brutele astea vor să facă din ea ceva util.
Se îndreptă mândru şi începu să bată încăperea în lung şi-n lat, cu paşi repezi, deformaţi de şchiopătat.
- Dar eu refuz, zise el cu un ton tăios. Religia mea va rămâne un lux!” (pag 42)

„ – Săteni! spuse preotul. Îmi cereţi ploaie, n-o să aveţi nici o picătură. Aţi venit astăzi aici aroganţi şi mândri ca nişte cocoşi, încrezători în viaţa voastră trupească. Aţi venit ca nişte cerşetori obraznici să cereţi ceea ce nu meritaţi deloc. N-o să plouă. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de dulcişorul vostru! Aplecaţi-vă trupul, înclinaţi-vă capetele, umiliţi-vă sufletele şi vă voi da apoi cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu speraţi la o picătură de apă. Aici e biserică, nu stropitoare!” (pag 47)

„ – Ce-mi pasă mie de ogoarele voastre! Ce-mi pasă de animalele şi de copiii voştri! urlă el. Duceţi o viaţă imaterială şi sordidă. Habar n-aveţi ce e luxul! Eu vă ofer luxul! Vi-l ofer pe Dumnezeu! Dar lui Dumnezeu nu-i place ploaia... Lui Dumnezeu nu-i place dulcişorul. Puţin îi pasă lui Dumnezeu de straturile voastre de legume şi de aventurile voastre plate. Dumnezeu e o pernă de brocart aurit, e un diamant încrustat în soare, e un decor preţios cizelat cu iubire, este Auteuil, Passy, sutanele de mătase, ciorapii brodaţi, colierele şi inelele, minunile, chivoturile electrice... N-o să plouă!
- Să plouă! urlă oratorul susţinut de data aceasta de mulţimea care începu să urle ca un cer în furtună.
- Întoarceţi-vă la fermele voastre! mugi vocea multiplă a preotului. Întoarceţi-vă la fermele voastre! Dumnezeu e voluptatea lucrului inutil. Voi nu vă gândiţi decât la ce vă e necesar. Sunteţi pierduţi pentru el.
Vecinul lui Jacquesmort îl dădu brusc la o parte şi, luându-şi avânt, aruncă o piatră grea în direcţia altarului. Dar deja obloanele amvonului se închideau pocnind, iar vocea preotului continua, în timp ce piatra lovea cu un zgomot surd panourile masive.
- N-o să plouă! Dumnezeu nu este folositor. Dumnezeu este un cadou somptuos, un dar gratuit, un lingou de platină, o imagine artistică, o prăjitură uşoară. Nu este nici pentru, nici împotrivă. Este un supliment!
O grindină de pietre se abătu pe acoperişul amvonului.” (pag 48)

„Sub ochii lui, la stânga, ţăranii tropăiau pe loc şi zgomotul încălţărilor lor umplea biserica precum paşii unor soldaţi pe un pod de fier. Mulţimea împinse mai în faţă patru bărbaţi dintre cei care erau mai aproape de amvon şi aceştia începură să scuture cei patru stâlpi masivi care-l susţineau.
- Nu va ploua! repeta preotul, pe care-l puteau ghici în spatele obloanelor pradă unei transe absolute. Va ploua cu aripi de înger! Va ploua cu puf de smarald, cu vase de alabastru, cu minunate picturi... dar nu cu apă! Lui Dumnezeu puţin îi pasă de dulcişor, de ovăz, de grâu, de secară, de orz, de hamei, de hrişcă, de lucernă, de orpimentul alb şi de salvie...
Jacquesmort admiră în treacăt erudiţia preotului, dar cei patru stâlpi de stejar se rupseră dintr-o dată şi se auzi, repercutată de difuzoare, o înjurătură grosolană proferată de preotul care se lovise zdravăn la cap în cădere.
- Gata! Gata! strigă el. O sa plouă! Plouă, plouă!
Într-o clipă, mulţimea curse înapoi către uşa bisericii care se deschise larg. Cerul se întunecase brusc şi primele picături se spărgeau de trepte ca nişte broaşte moi. Apoi izbucni un adevărat potop, bătând darabana pe ţiglele de şist ale acoperişului. Amvonul fusese, de bine de rău, ridicat la loc şi preotul deschise din nou obloanele.
- Slujba s-a terminat, zise el simplu.
Oamenii se înclinară cu toţii, apoi bărbaţii îşi puseră şepcile pe cap, femeile se ridicară şi ieşiră din biserică.” (pag 49)

„Bărbatul îi zâmbi răutăcios.
- Ai văzut? Pe aici, oamenii cred în Dumnezeu. Şi nu ne va împiedica preotul să credem. El ştie numai la ce nu folosește Dumnezeu.” (pag 49-50)

Vraci versus medic

Citind despre cu totul altceva, am dat peste următoarea povestioară (relatată de unul din celebrii exploratori ai Africii, David L. Livingstone, găsită în "Literatură și Civilizație" de Traian Herseni, Ed Univers, 1976, pag 82):

A fost cândva o confruntare între un vraci aducător de ploaie, băștinaș al Africii, și un misionar alb care încerca să îl convingă pe vrăjitor de lipsa de raționalitate a actelor sale. El îi spunea că ritualul său este inutil și că, din moment ce în urma procedeelor sale uneori ploaia vine iar alteori nu, cauzele ploii sunt în altă parte. Vrăjitorul a ripostat: "Dar medicii voștri de ce mai intervin, dacă bolnavii tratați uneori se vindecă și alteori nu?". Misionarul a răspuns că "Ei își fac datoria, iar restul depinde de Dumnezeu". La care vraciul a replicat: "La fel și eu, îmi fac datoria și încerc tot ceea ce depinde de mine pentru a aduce ploaia, iar restul depinde de Dumnezeu."

Dincolo de caracterul anecdotic al povestioarei și de portretul epocii marilor descoperiri antropogeografice, nu m-am putut abține să nu remarc ințelepciunea localnicului. El își dădea seama de asemănarea dintre el și un medic occidental, albul nu. El vedea similaritatea și simetria credințelor - animismul lui și raționalismul vestic - albul nu. El nu avea aroganța de a susține că doar el deține răspunsul, ci doar că deține și el un răspuns.

Alt Şoricel

Cu riscul de a fi suspectată de obsesie pentru şoricei (ar fi deja a doua postare la rând), mi-aduc aminte de finalul romanului Spuma zilelor a lui Boris Vian, care m-a terminat la vremea acelei lecturi. Îl voi reproduce mai jos, după o necesară scurtă introducere:

Ideea e că personajului principal al cărţii îi moare soţia şi cade într-o depresie. El avea un şoricel, care pe parcursul cărţii e un şoricel ca oricare altul (nevorbitor adică). Şi, în final, şoricelul din basmul acelei cetăţi (parafrazându-l pe Blaga - Domniţa din basmul acelei cetăţi...) merge la o pisică şi i se plânge că stăpânul lui e deprimat şi că el nu mai suportă să îl vadă aşa. Apoi au următoarea conversaţie:

"-Nu mănâncă niciodată? întrebă pisica.
- Nu, spuse şoricelul, şi slăbeşte din ce în ce şi nu pot să-ndur asta. Într-o zi are să facă un pas greşit tot mergând pe scândura aceea lungă.
- Şi ce te doare pe tine? întrebă pisica. Atunci e nefericit?
- Nu e nefericit, spuse şoricelul, e îndurerat. Şi asta nu pot s-o-ndur. Şi pe urmă are să cadă-n apă, se apleacă prea mult.
- Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, deşi nu ştiu de ce spun "dacă aşa stau lucrurile" fiindcă nu pricep o iotă.
- Ce bună eşti, spuse şoricelul.
- Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
- O să dureze mult? întrebă şoricelul.
- Până mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las s-atârne, nu-ţi fie frică.

Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi-şi vârî capul între dinţii ascuţiţi. Şi-l retrase aproape imediat.
- Ia spune-mi, întrebă el, ai mâncat rechin azi-dimineaţă?
- Ascultă, spuse pisica, dacă nu-ţi place, poţi să-ţi vezi de drum. Toată chestia asta mă calcă pe nervi. O să te descurci singur.
Părea supărată.
- Nu te simţi jignită, spuse şoricelul.

Îşi închise ochişorii negri şi-şi puse capul la loc în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar.
Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul."

Propunere de spart gheaţa (apropo de the rat race)

Metafora vieţii privită ca "the rat race" e deja clişeu. Aici, o altă perspectivă.

Nu am citit-o recent, dar m-a bântuit săptămânile astea: Cursa de şoareci a doctorului Mayow a lui Culianu.

Vorbind iniţial despre un experiment socio-biologist al medicului Mayow, care e posibil să fi existat sau nu, autorul fixează coordonatele a ceea ce a fost numit "condiţia umană". Câteva extracte, în ordinea desfăşurării lor, întreruptă aici:

"Astăzi, de pildă, ei supun şoarecii, singuri sau în cupluri, unor condiţii de stress crescând, cauzat de un zgomot comparabil cu cel al frigiderului meu, doar că din ce în ce mai puternic. Şoarecii singuri îşi pierd somnul şi libido-ul şi în cele din urmă mor; cuplurile, dimpotrivă, încep să se bată, îşi ling rănile şi supravieţuiesc, atât cât ţine viaţa lor de şoareci. Ei folosesc acest exemplu spre a dovedi că e mai bine să te căsătoreşti decât să arzi, dar eu nu sunt deloc sigur că au dreptate."

"Depăşită ori nu, lecţia cursei de şoareci a Doctorului Mayow rămâne unică atâta vreme cât destinul personal al şoarecilor sau al oamenilor e în joc. [..] Deoarece cantitatea de aer de sub clopot era limitată, şoarecele răsufla din greu şi în scurtă vreme murea. În acelaşi timp, nivelul apei dinăuntrul clopotului, comparat cu nivelul apei dinafară, creştea, ceea ce înseamnă că şoarecele ardea oxigenul în timpul respiraţiei.
Aşa simplu şi nesofisticat cum se prezintă, experimentul e genial, după propria-mi părere, nu fiindcă marchează o dată în istoria ştiinţei, ci întrucât arată, între altele, că toate capcanele sunt construite numai pentru cei care sunt prinşi în ele şi, într-un mod mai general, că este foarte improbabil ca vreunul din aceştia să fi fost la rându-i construit fără o capcană.
Atât cât pot să-mi aduc aminte, am început să fiu deja teribil de tulburat de sunetul apei care se umflă de când aveam cincisprezece-şaisprezece ani. De atunci am încercat în zadar să mă obişnuiesc cu asta."

"În pofida tuturor cicatricelor pe care le păstrez de la precedentele-mi tentative de a evada, se pare că aparţin unei specii cu adevărat neîmblânzite, iar întâlnirea cu Mekor H. [ Pentru cei care nu ştiu, Mekor H este unul dintre numele pe care le ia zeiţa lui Culianu, care a fost văzută şi de către ceilalţi în preajma sa cu scurtă vreme înainte să fie asasinat. Cum ar spune el, care scria în toate nuvelele că o aşteaptă să-l ia, a venit şi l-a luat. - N.A.] mi-a agravat cazul într-un hal fără de hal. Orice ar fi - îmi spuneam mie însumi eroic - mă voi lupta iarăşi cu toată tenacitatea unui rozător sănătos împotriva gratiilor, a apei şi a sticlei de la propria-mi cursă de şoareci a doctorului Mayow, dus fiind de un simţământ confuz de furie, deznădejde şi, prentru scurt timp, de o imensă bucurie."

"Fireşte, în natură ar putea exista şi experimente mult mai complicate, de pildă şoareci având capcanele construite înlăuntrul lor, astfel că avem de-a face cu unul în loc de două obiecte. [..] Desigur, şoarecii nu sunt atât de nesăbuiţi ca să se rănească încercând să fugă, dar vor foarte adânc în inimile lor să dobândească şansa de-a fi nesăbuiţi. Singura problemă este: cât timp ar trece până să se potolească, să devină apatici, să uite tot înafara bucăţelei lor de brânză, să se tolănească inerţi şi să viseze nu mai mult decât pot vedea din cursa lor, adică alte curse cu şoareci în ele?"

"Toate acestea ar putea părea în fond nişte chestii foarte egoiste, dacă totul se reducea la un pretext ca să devii nesăbuit, să te răneşti şi să extragi de aici oarece plăcere perversă. [Cum ar spune un Freud, de exemplu - N.A.] În realitate, şoarecii au nişte mecanisme mult mai complicate: sunt plănuiţi ca să aibă o infinită capacitate de duioşie, o nesfârşită admiraţie pentru frumuseţe şi mai multe în genul ăsta, lucruri care mai mult ca sigur nu sunt împărtăşite şi de capcanele neînsufleţite. Comportamentul unei şoarece poate fi uneori surprinzător de anti-hedonist şi chiar aşa s-a şi întâmplat cu mine [..].
Şoarecii îşi aleg o regină şi cu toate că o adoră, ştiu că şi reginele se află într-o cursă. După doctrina lor, numai zeii sunt, se pare, socotiţi a nu avea curse, dar nimeni n-a mai văzut demutl un zeu. Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. [..] Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.
Pe de altă parte, ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu ea: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.
Nu-mi prea dădeam seama la ce să mă aştept: îi vedeam foarte bine chipul graţios înlăuntrul clopotului simetric şi al cuştii, dar credeam că de-ar fi fost să scap, aş fi putut s-o ajut şi pe ea să scape. Astfel, încercând s-o cruţ de spectacolul dezgustător al unui şoarece rănit de toate acele obiecte blestemate care alcătuiesc cursa, lucram în timp ce ea dormea sau se uita în altă parte. [..] Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. [..]
Într-un fel, fireşte, ştiam că întrebarea era fără temei: nimeni n-a văzut vreodată ceva atât de neobişnuit precum un şoarece liber, fără cursa în care apa urcă scoţând un sunet inconfundabil. Cum ţi l-aş putea descrie ţie, graţioasă zee, dat fiind că e un sunet pe care fiinţele de felul tău n-au cum să-l audă?"

"De curând, pe când îmi lingeam rănile în noapte (apa ridicându-se, un fel de lumină selenară, tu întorcându-ţi faţa şi pe ţevi nici un şuierat), întregul adevăr mi-a trecut prin minte într-o străfulgerare. Acel inconfundabil zumzet era sunetul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună cu tine, al mădularelor tale agile şi zvelte, al pleoapelor tale închizându-se şi al tălpilor tale mici călcând prin iarbă.
Atunci mi-a trăsnit o idee care părea la început atât de teribilă încât aş fi alungat-o pe dată, de-ar fi fost fie şi numai pentru că aud apa aceea umflându-se chiar acum şi sunt sigur că nu mă înşel.
Sunetul pe care-l scoate e sunetul tău, eşti chiar tu.
Niciodată nu m-am gândit că poţi fi atât de frumoasă, atât de frumoasă şi de înspăimântătoare.
Ştiu că ne vom întâlni într-un fel de agonie, când sunetul va deveni parte din mine însumi, iar eu voi deveni acel sunet.
Va fi o clipă foarte scurtă şi atunci - nu contează dacă ai fost aici doar pentru mine sau pentru noi toţi - nu ne vom mai despărţi niciodată.
Voi avea ochii tăi albaştri ca să privesc prin ei, părăsind undeva ochii unui şoarece sufocat în cursa de şoareci a doctorului Mayow."

Post-modernitatea insistă asupra condiţiei umane văzută ca "rat race". Fireşte, prin asta se înţelege fie competiţia acerbă, înnebunitoare printr-un labirint, cu tot cu dezolarea care o însoţeşte (curios cum teoriile postmoderne sunt încărcate de dezolare şi de strigăte mute după nişte chestii care lipsesc, deşi treaba acelor teorii e tocmai negarea chestiilor absente), fie afirmări mai sigure de sine şi mai arogante a puţinului care o animă (pe post-modernitate, definită aici formal drept chintesenţă a poziţiilor cu trecere ale timpului nostru). Un astfel de jubileu exprimat tot prin metafora cursei de şoareci este efectul Coolidge (un experiment cu iz socio-biologist care se vrea a fi o legitimare cvasi-ştiinţifică a poligamiei). Pe scurt, este vorba despre tendinţa şoarecilor care s-au împerecheat până la epuizare să devină din nou activi în momentul în care un nou posibil partener este introdus în cuşcă. De aici cică fiinţele vii (în frunte cu omul) au ca natură poligamia iar civilitatea e o îngrădire brutală şi ignorantă a acestei naturi. Mda.

Deci putem să vedem viaţa drept o cursă de şoareci, pentru că e metafora cea mai în uz. Şi, de aici, putem să privim lucrurile ca o evadare din istorie (precum Culianu şi maestrul său), putem să vedem cuşca drept un compus a acelor lucruri cu care post-modernitatea se mândreşte (în frunte cu bucăţica de brânză, chiar în forme foarte sofisticate şi abstracte), sau... putem să găsim motive să ne transformăm în maimuţe.

E o chestiune de gust, presupun.